Deşi s-au scris foarte multe cărţi despre umor, nimeni nu a explicat până acum de ce râdem. Dacă plânsul pare lesne reperabil (durere fizică, reacţie de doliu, suferinţă etc.) râsul rămâne pe mai departe un mister. In râs găsim de toate: de la ludic şi gratuitate, la o ascunsă gândire ritualic păgână. Nu trebuie, deci, să ne mire acest sobru adevăr: comedia şi tragedia au origine comună. Pornesc din acelaşi rit religios (sărbătorile dedicate lui Dionisos), lucru întărit de etimologia cuvântului, în limba greacă comedie (Komos) desemnând un dans falic închinat lui Bachus şi întregul cortegiu de celebrare a riturilor agricole de primăvară, în care oamenii se amestecau cu animalele. Proteic şi plin de surprize, umorul reprezintă o suspendare a normelor, o reordonare a lumii (a ieşi din lume invers). Este corecţie şi nerespect. Este o îmblânzire a tragicului sau, cum spunea un filosof: „Râsul e o formă gravă a libertăţii”. Ce anume provoacă râsul? Orice şi, mai ales, tot ce este mecanic, rigid, exagerat, mimat în chip vădit. Sunt multe forme ale râsului. Din toate, cea mai tulburătoare ni se pare veselia copiilor atunci când o bătrână sau un infirm se împiedecă şi cade. Cruzimea şi inocenţa se împletesc în acest caz, arătând o dimensiune fundamentală a râsului: sancţiunea a tot ce nu este viguros, puternic, plin de viaţă. Asta nu exclude dimensiunea ludică şi jucăuşă în sine a umorului. Nu întâmplător cuvântul „râs” e format în diferite limbi din sunete onomatopeice: a hăhăi, galagala (lb. Tamulă), hanste-hanste (lb. Hindi), khakhano (grceşte), khikhitat (idiş), khokotat (rusă), Kahkaha (turcă) etc. Uneori, expresiile referitoare la râs sunt asociate unor comparaţii animaliere : a râde ca un cal (engleză), a râde ca o balenă (franceză), ca un urs (greceşte), ca o găină (germană), ca un hipopotam (albaneză), a râde ca o oaie (română). Că doare sau crează plăcere, râsul vindecă, este terapeutic (geloterapie). Armă de atac sau de apărare, umorul devine pentru ziarist un adjuvant de bază, o marcă a stilului personal şi un procedeu care poate salva fără excepţie orice text de la platitudine şi dezinteres. E greu să explici râsul. Nuanţat, difuz, rebel, imprevizibil, râsul descurajează abordările savante, taxinomice, lucru observat şi de psihanalistul Paul-Laurent Assoun: „Cum să gândeşti râsul, când el e fundamental o deriziune (ironizare) a gândirii ?”. Mulţi filosofi au scris despre râs - de la Aristotel, până la Kant şi Bergson, Hegel şi Freud. In urma lor au rămas câteva cărţi superbe, dar nici o explicaţie clară şi integratoare a râsului. In lipsă de altceva, trebuie să ne mulţumim cu ce avem, cu câteva sintagme pe cât de celebre, pe atât de insuficiente. Râsul este “cădere în nimic” (Kant) sau „du mecanique plaque sur du vivant” (Bergson). Trebuie să recunoaştem că e foarte puţin. Istoria comicului e foarte bogată, coborând în lumea greco-romană a Antichităţii, o lume a alternanţei serios-comic, nobil-trivial. Trecând prin carnavalescul parodic al Evului Mediu, comicul ajunge în zilele noastre să capete nuanţe subtil elitiste, generând un întreg curent teatral (teatrul absurdului) şi o mişcare literar experimentalistă a grupului Oulipo sau a ezitantei generaţii post-moderne.