Eram cat pe ce sa continui cu poeziile pornoase din perioada sa erecta (priapica, dupa Calinescu), dar mi-a zis Cracanel ca se va ocupa el de asta. Asa ca m-am gandit sa ma uit la cele de peste curcubeu.

Despre Geo Bogza se stie ca pe langa avangardism/suprearealismul sau a fost si un comunist convins. Cred ca asta-i si motivul pentru care el inca nu este studiat serios iar opera sa nu ocupa locul meritat in panteonul clasicilor romani. Merita el eticheta de colaborationist / propagandist? In mod cert merita o cercetare mai indeaproape. Si cum analiza reportajelor sale (pentru care este vestit) ar ocupa prea mult spatiu si de fapt nici nu prea am acces la ele, ma voi margini la poezii. Incep cu una dintre primele sale poezii, Crez:

Cred în vârsta mea, în atributele fiecărei vârste, în datoria intensificării acestor atribute.
Cred în neexistenţa existenţelor imperios necesare.
Cred în bronzul cuvintelor sunate din veacuri.
Cred în pisici.
Cred în miracolul vorbelor goale.
Cred în absurd.
Cred în perversitatea florilor, fecioarelor.
Cred în orizonturile estetice deschise de psihanaliză.
Cred într-o finalitate cu forme inimaginabile, dar cu repercusiuni anticipat retroactive asupra sufletului contimporan.
Cred în sex.
Cred în ţipete.
Cred în galoşi şi prezervative.
Cred în vocea străbunilor insinuată la fluxul inimii.
Cred în sabia peniţei.
Cred în visuri.
Cred într-o viziune sexuală a întregului univers viu.

Cineva care crede in protected sex, tipete si pisicute n-are cum sa fie ceausist. Imi pare ca atitudinea sa pro-comunista a fost determinata de scarba provocata de dreapta serioasa, cu stff-upper-lip. Tampiteii de teapa lui Goga si Iorga ajunsesera chiar sa-l acuze ca ar fi evreu (pentru ca se asocia cu acestia) si el a fost nevoit sa-si explice originile, tot asa cum si romanii care pasesc in afara tarii trebuie sa demonstreze ca nu sunt tigani. Samburii unei astfel de gandiri colectiviste au incoltit si pe blogul lui zoso (si al multor altora) care considera ca daca au avut de furca cu un tigan toti sunt furcasi, daca o femeie le-a cerut bani pentru sex toate sunt curve si daca lor le e din ce in ce mai greu sa fie bloggeri, la tati ni-i greu.

Poeziile sale “animaliere” sunt in traditie suprarealista si taman de-aceea par sa oglindeasca nu numai eul liric ci si vremurile cand au fost scrise:

Geo Bogza a editat chiar si o revista suprarealista, Urmuz, al carei nume fusese sugerat de Arghezi, care a ajuns la 5 numere si in care au publicat, intre “revolutionarii din Campina” si Ilarie Voronca & Tristan Tzara.

Gabriel Nedelea si altii vad chiar asemanari cu Flori de mucigai:

(..) Gellu Naum şi Geo Bogza vor fi recitiţi prin modernitatea lor abisală, dură, uneori încrâncenată, cu „faţa” sa radicală, avangardistă şi actuală. În ceea ce îl priveşte pe Geo Bogza, o lectură prin apropierea de Florile de mucegai ale lui Tudor Arghezi este destul de păguboasă, deşi „înrudirea” există, după cum sesizează Paul Cernat, însă nu e aşa de mare cum afirmă Marin Mincu în Textualism şi autenticitate.

Vitalitatea şi exaltarea lui Geo Bogza, nerăbdarea sa fenomenologică, sângele rece şi cald ca al ucigaşilor şi al asasinilor, treptele alunecoase ale realismului şi reveriile neoromantice relevă un temperament avangardist şi o sensibilitate ale cărei arcane absorb cu o poftă feroce imediatul pur. Poetul îşi oferă timp pentru premeditări numai când ele sunt revoluţionare şi pregătesc exorcizarea societăţii şi a cititorului. În rest, nu făureşte „ipoteze” în receptarea fenomenelor, nici măcar atunci când ele se află în raport cu Eul, preferă să le descrie aşa cum sunt, conferindu-le numai greutatea existenţială ce le revine fenomenologic.

Claudia Daboveanu e mai cu picioarele pe pamant:

Dacă iei, din scurt, un elev tocilar (sau nu) al anilor '70-'80 şi-l pui să-ţi spună ceva – orice – despre Geo Bogza, fostul şcolar se va ridica, probabil, în picioare şi va recita liniar: “Geo Bogza a fost un scriitor de reportaje. El a scris «Cartea Oltului» şi «Privelişti şi sentimente», materie din care noi facem comentarii literare şi o avem de învăţat pentru admiterea în treapta întâi...”. Dincolo de tuşa amar-ilară a pasajului de mai sus, trebuie spus că, înainte de tot şi de toate, de orice etichetare i s-a aplicat de criticii literari ai regimurilor politice pe care le-a traversat România, Geo Bogza a fost – fie şi cronologic – poet. Un mare poet. Contestat. Condamnat (la propriu şi la figurat). Ignorat. Cenzurat. Adorat. Iubit. Redescoperit. (..)

Ca om şi ca scriitor, Geo Bogza a fost orice altceva în afară de un pion încremenit în proiecte, canoane şi fasoane. Instinctiv, dar conştient deopotrivă, a gândit şi acţionat, de timpuriu, “de teama banalităţii”. Plămădită din petrolul fierbinte din măruntaiele pământului, unde a coborât pentru a-şi scrie reportajele de tinereţe şi din pulbere rece de stele, spre care şi-a ridicat ochii la senectute, poezia lui Geo Bogza este un strigăt de revoltă, un spirit de frondă şi o “palmă” avangardistă pe obrazul paznicilor din oficiu ai laturii morale a literaturii.

Vorbind despre el însuşi, în anii săi pământeşti de pe urmă, Geo Bogza îşi conturează un portret... suprarealist. Un curent artistic căruia i-a fost tributar. “Eu am fost croşetat cu ochiuri mari, dezlânate, dintr-un material prea puţin rezistent, gata să se destrame, precum norii. Nu înţeleg cum atomii din mine, în vrăjmăşie unii cu alţii, au putut rămâne laolaltă atâta vreme. (...) Petrolul este, fără îndoială, unul din elementele constitutive ale fiinţei mele profunde, în el îşi află substanţa lava temperamentului meu”, mărturiseşte Geo Bogza într-un dialog cu Diana Turconi. (“Eu sunt ţinta”, Editura Du Style, 1996). Confesiuni făcute pe patul de moarte, publicate după trei ani de la plecarea sa dintre noi...

Urmeaza dileme in partea a III-a.

Sources / More info: avg-gb, roc-gn, jr-cd