Am inceput sa prezint poeziile lui Bogza (I, II). Si iar ma confrunt cu dilema care este de fapt mobilul si blestemul bloggerului: prezinti materialul altuia si-atunci nu mai e loc de ce ai sa zici si nimeni nu comenteaza, sau iti spui pasul fara a prezenta originalul si-atunci oamenii comenteaza dar nivelul discutiei este scazut dat fiind ca putini au rabdare sa citeasca trimiterile din Surse(?)..
Intre doua posibilitati care par a avea (ne)sanse egale de esec, eu o prefer pe cea “completa”. Este trist sa te-apuci sa comentezi pe tema unui poem de pe un alt site si cand altii vor sa vada despre ce vorbesti, sa mearga acolo si sa descopere un haiku 404. Asa ca-i dam inainte cu un poem ce-mi starneste un deja-vu ce penduleaza intre Eminescu (vezi Rugaciunea unui dac) si Sorescu.
| Rugămintea unui dac Nu mă mai aruncaţi, vă implor nu mă mai aruncaţi Nu mă mai aruncaţi, vă implor nu mă mai aruncaţi Ci daţi-mă cailor, numai cailor | Povestea vorbei Să-l legăm, ziceam, să-l legăm. Să-l legăm, ne-ndemnam, să-l legăm. |
Urmatorul poem (Treceam) este considerat ca fiind un mesaj pentru cenzori, sau o scuza pentru optiunea comunista adresata publicului. Imi pare ca se potriveste cu cel alaturat..
| Apostazie Se plâng de mine păduchii că nu-i iubesc. Se plâng de mine şobolanii că nu-i pup în bot. Se plâng de mine hienele că nu ies cu ele la plimbare. Cu toate aceste spurcăciuni nu vreau să am a face, | Treceam Treceam printre tigri Treceam printre jaguari Treceam printre leoparzi Iar ei, cuprinşi de perplexitate, |
Dupa poemele sale “priapice”, sanilor a-nceput sa li se spuna “bogze”, ne spune Saşa Pană prin Claudia Daboveanu:
Amuzat de replicile refractare la adresa noii sale vocabule poetice, Geo Bogza îi scrie lui Saşa Pană la 7 iulie 1929: “M-a încântat peste măsură denumirea de bogze date ţâţelor, asta îmi place grozav şi te rog imens să ai grijă ca această denumire să se întindă, să prindă rădăcini”. O întâmplare povestită tot de Saşa Pană este menită să contureze, din nou, ascuţimea spiritului rebel al tânărului debutant, dublată de un umor înţeles – la vremea aceea – doar de “uniştii” săi: “După ce oblonul lăptăriei a fost tras, am procedat la ospăţul festiv. Eram cinci: Geo, Victor Brauner, Al. Marius, Roll şi cel care evocă aici acea zi de vară. Calambururile zburau ca mingile de tenis. Apoi am pornit într-o hoinăreală. Pe când urcam costişa Străzii dr Istrati, Geo a făcut dintr-o foaie de ziar un cornet imens, înfigându-l cu partea subţire în prohabul pantalonilor. Strada la ora aceea era pustie. Geo păşea înainte mândru şi înalt, iar noi izbucnirăm în râs. Dar subit, pentru că era o curbă, ne-am trezit în faţă cu trei fete... Am auzit un ţipăt şi trioletul s-a retras de-a-ndărătelea. Geo s-a apropiat de fetele uluite şi, luând cornetul în mână, le-a spus rar, silabisind: “Din care fapt se poate constata că autorul Jurnalului de sex are şi un sex de jurnal”. (..) Gardienii interbelici ai sănătăţii morale l-au plasat în top 10 “scriitori pornografi”, alături de Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Felix Aderca, N.D. Cocea. Cenzura comunistă nu i-a publicat “Poemul invectivă” niciodată.
Nu cred ca el era “puiut de comunist”. Suprarealismul era supercool in acele vremuri, poate mai mult decat este acum. Iar daca acceptam ca Dali, un coleg de breaslasupercoolism, l-a luat la misto pe ceasca atunci cand l-a felicitat in 1974, de ce sa nu-i oferim aceeasi marja de miscare si lui Bogza, cu atat mai mult cu cat avea in fratele sau exemplul cuiva care era redus la tacere in urma unei incercari esuate de a “fugi”? Doar fiindca-i “de-al nostru”?!
Poezia lui Geo Bogza nu este numai o altă faţă a modernităţii, ci o alternativă la poezia poeţilor canonic modernizaţi de critica autohtonă. (Gabriel Nedelea)
),
cultura ()
. Dacă ţi-a plăcut articolul, stumble-uieste-l altora (Ymess!
