Also Sprach Zamolxis

racheta galbena - cristiana nicolae

2011-08-03T01:00:00.000-04:00

Pe Cristiana Nicolae am cunoscut-o cand eram mic. Nu intamplator, cand i-am vazut documentarul despre tigani la OMNI, m-au napadit niscaiva amintiri si-am invatat si ceva nou.

Poate ca nu stiti inca, sau poate ca nu ati aflat (cf Timpuri Noi), dar Cristiana Nicolae este regizoarea si scenarista Rachetei Albe, serialul pentru copii care multora ne lumina scurta existenta TV de duminica, inainte sau dupa Lumea Copiilor (sau in cadrul acesteia, alaturi de Arabela si Rumburak). Vremuri falnice acelea erau, cand rock-ul nu-mi parea desuet si-ascultam, deseori fara sa vreau, chiar piese romanesti, pe langa Al Bano si-aia inalta.

Pe fiul cel mare al Cristianei il puteti vedea in generic, creditat ca Radu in rolul lui Victor. Cu fiul cel mic am petrecut o vacanta de vara, impreuna cu alti copii la un conac la tara – nici nu mai stiu unde. Stiu insa ca era o fata in sat indragostita de el, ceea ce mie-mi venea greu s-accept, obisnuit fiind sa fiu vioara-ntai. Eventual m-am prins ca e moarta dupa el, devenise aproape imposibil sa ne mai jucam fiindca daca era despartita de el mai mult de un minut incepea sa urle ca din gura de sarpe. O chema Anca, si stiu asta fiindca o pusesem pe vara-mea, care era studenta la Tonitza, sa deseneze WC-uri cu numele ei – le-am spus WC-uri tip Anca. Tin minte ca multe prostii am facut in vacanta aceea, dar din pacate, cu greu imi amintesc care si cate.

Cristiana dadea in carti si alte alea. Ne-a facut tuturor un calcul (pe care eu nu l-am inteles si de-aia nu mi-l amintesc) bazat pe data nasterii cu care scotea chakrele dominante. Mie mi-au iesit toate 3 in cap – si-a desenat un triunghi pe fruntea mogaldeatei de hartie. Mi-a zis, surprinsa, ca n-a mai pomenit asa ceva si ca sunt un tip nu numai destept ci si imaginativ-afectiv, dar ca tre’ sa lucrez la “palatul soarelui” (osul stern) sa ma deschid mai mult catre altii. (Nu cred ca vazuse ca din cauza ca blugii mi-erau mari umblam mai tot timpul cu pravalia deschisa.) Atunci m-am prins care-i scopul “ghicitului” si de ce place fomeilor: confidence booster, cu exceptia cazului cand nu sari cu banul, moment in care-i trist. M-am reintalnit in persoana cu ea acum cativa ani, dar nu-s chiar sigur ca de ea e vorba. Cert e ca m-am intalnit c-o doamna mai in varsta care m-a intrebat daca fumez si mi-a oferit un ceai de tigari, pe care eu l-am refuzat, m-am scuzat si am plecat. Nu stiu daca era ea, poate ca era o alta regizoare. Oricum, era o regizoare.

Ei bine, tot zilele astea am vazut documentarul sau “povestea galbenului”. Documentarul este facut in ton oarecum neutru, dar prezentarea de pe site-ul OMNI , un canal de televiziune pentru minoritati etnice difuzata in toate marile aglomerari urbane suna nitel cam ciudat pentru anul 2008 cand a avut premiera (traducere Google):

Sunt tineri imigranţi din România, cu vârste cuprinse între 9 la 16 ani. Ei sunt Tigani, mai bine cunoscuti în America de Nord ca Gypsies ("ţigani").
În 2003, Parlamentul European a decis că sunt "grupul cel mai persecutat etnic din Europa", şi numele lor oficial va fi romi.
Obisnuiti sa fie dispreţuiti, urmariti sau chiar atacati, aceşti copii fac front comun, o reacţie invatata dupa secole de respingere şi persecuţie în Europa.
Educaţia nu înseamnă prea mult pentru ei, atâta timp cât părinţii lor abia ştiu să citească sau să scrie. Nu au nici un role-model, cu excepţia jucatorilor de fotbal sau a cântăreţilor de muzică pop văzuti la televizor.
Au nume frumoase, dar se striga unii pe alţii în numele lor Tzigane specifice.
Copiii români păstrează înrădăcinată în mintea lor o etichetă cu privire la Tziganes, că acestia sunt murdari şi că cerşesc pe străzi.
Copiii Tzigane au un fel de sentiment de superioritate şi ii nesocotesc pe români, care nu împărtăşesc aceleaşi valori ca şi ei. Ei numesc "Gadjo", pe cineva care nu aparţine grupului lor etnic. Neîncrederea faţă de "Gadjo" este un impediment constant în dezvoltarea acestor copii. Lipsa de modele este altul: trăiesc într-un auto-impus ghetou, nu au vreo informaţie despre profesii, despre muncă sau societate si de regula copiii urmează stilul de viaţă al părinţilor ceea ce este un handicap puternic pentru ei.
În timpul repetiţiilor pentru o piesa de teatru, bazata pe povestea adevarata a prieteniei dintre un tânăr bărbat nobil şi un tinar sclav Tzigan în România secolului 19, descoperim diferite teme cum ar fi tradiţii şi etichetele de obicei atasate grupului lor etnic.
Extrase din scrierile scriitorului român din secolul al 19-lea Vasile Alecsandri, utilizate în documentar, explica rădăcinile adânci ale rromilor in contextul temerilor şi neîncrederii celorlalţi.
Documentarul încearcă să facă o punte de legătură între "lumea Gadjo" şi cea a rromilor.
Luminita ar putea fi un model pentru un pictor renascentist. Dar ea este doar un copil 13 ani, fără copilărie. In timpul filmarilor pentru acest documentar, am sarbatorit ziua ei 14. A fost una dintre rarele ocazii cand a fost în afara, cand nu se află sub stricta supraveghere a părinţilor ei. De obicei, părinţii ei se tem ca va fi rapita de unul de-al lor, un mod traditional de a obţine o soţie, care este încă în practica. Nu merge la şcoală şi atunci când am înregistrat-o într-o clasă de flamenco ea a încetat sa mearga atunci cand au murit 2 oameni în comunitatea lor în România; doliul durează cel puţin 3 săptămâni pentru fiecare.
Amanda este are unsprezece ani. Ea se poate aştepta la o viaţă mai bună decât sora sa vitrega, Luminiţa. Am înregistrat-o pe Amanda la şcoală şi ii place sa înveţe. Este un talent real, dar nici ea nu are libertatea de a participa la cursul de dans atunci când cineva moare în comunitate.
Racoarea Este numele ei romi, ceea ce înseamnă, în limba română, "prospeţime". Ea este un exemplu pătrunzător al uneia dintre cele mai puternice tradiţii rrome, care afecteaza încă femeile: părinţii ei au "promis-o", de la naştere unuia din clanul ei, pentru că fetele nu au voie să se căsătorească în afara clanului . Înainte de căsătorie, ea l-a întâlnit pe Ludovic, care a fost de 16 de ani. Racoarea avea 14. Au decis să fugă împreună. De ani de zile ei i-au urmărit toată lumea membrii familiei ei de sex masculin, care s-au hotărât să spele aceasta "ruşine" adusa asupra familiei lor. Când au ajuns în cele din urmă în Canada, erau parintii a 2 copii. Racoarea nu au frecventat niciodată şcoala si nu ştie să citească sau să scrie.
Larissa, Francesco, Antonio şi Larissa tot asa. Patru fraţi din aceeaşi familie de 7 copii. Numele rom al celei mai tinere, Larissa, este Leleoara: ea merge la şcoală şi deja vorbeşte fluent franceză. Este încântată să înveţe şi să scrie şi cu farmecul ei umple toate momentele în care a fost filmata.
Şi apoi, povestea cea mai trista este despre viaţa lui Catalin. Abandonat la naştere, a crescut într-un orfelinat. Condiţiile oribile şi bătăile la care a fost supus nu i-au schimbat hotărârea de a dovedi că este capabil să depăşească prejudecăţile suferite în timpul copilăriei sale. Ca aproape oricare al copil, pe lângă româna, el este fluent în franceză, engleză şi spaniolă. El lucrează în două locuri de muncă şi întotdeauna aduce cu el un zambet. Cu excepţia momentului cand i-a fost adresata o întrebare dificila careia nu i-a putut răspunde imediat: "când a fost prima data cand cineva s-a purtat frumos cu tine. A trebuit să se gandească, deoarece în timpul primilor 12 ani cat a trăit în orfelinat nici măcar nu ştia cuvântul "bun" sau "bunătate" există. Culoarea pielii sale l-etichetate ca fiind un "Tzigane", şi încă mai are coşmaruri despre timpul petrecut în orfelinat.
Paul St-Clair - director al Comunităţii Centrul Romilor, Toronto. Origine evreiască, născut în fosta Tchekoslovakia, el ştie ce înseamnă să fii parte dintr-un grup etnic care este dispreţuit şi, uneori, ameninţat.
Ljuba Radman, croată şi de origine germană, ea este fondatoarea şi directoarea Festivalului "Romanyi Yag" (Focul romilor). Ca şi mine, ea are un sentiment de datorie faţă de comunitate, încearcă să educe "lumea Gadjo", încercând să ajute oamenii să se înţeleagă reciproc.

Ce-am retinut eu din documentar este ca limba roma (romanichal, romani sau cum ii zice) nu apare in nomenclatorul ministerului imigratiei, asa ca toti romii sunt (sau erau) trecuti ca romani. Oare situatia asta exista numai in Canada? Sa ne mai miram de confuzie?!

Sources / More info: OMNI-doc, wiki-cristiana-nicolae, cinemag-cn, imdb-cn

zamo, documentary, documentar, canadian, tigani, tsigane, tzigeuner, gypsy, gipsy, zigeuner, antiziganism (Tags)

filozeseistul si pi-elitele

2011-05-24T01:00:00.000-04:00

Andrei Plesu, cel mai indragit elitist din lume, participa acum cativa ani la o masa de forma geometrica vaga si nedeclarata, intre rotunda si ovala, organizata de Adevarul, ocazie cu care vorbeste despre o chestie ce demult il deranjeaza: ura vulgului pentru elite.

Plesu se lupta de tare mult timp cu ura pentru elite. Intr-unul din videoclipurile ce salasluiesc inca pe Dilema Veche, il vedem raspunzand unui “spectator” in mod sever, aspru si cat-pe-ce sa explodeze (in masura in care un filozof poate exploda).

dilema sau galceava filozUOOOOFF!ului cu lumea

Plesu incepe prin a-l ruga pe un participant de la peluza sa-si spuna pasul: Spuneati ca cuvantul “elita” vi se pare ciudat. Elaborati.

Comunist de serviciu: ..presupune o anumita relatie de inferioritate \ superioritate intre “mase” si “elite”. Acest lucru, adeseori, poate sa creeze o ruptura intre aceste “elite” si noi, oamenii de-aici [peluza?], care stam acum ca la scoala [chicoteste]. Este nevoie de elite, insa aceste elite trebuie sa fie mult mai numeroase, astfel incat definitia elitei sa nu mai aiba sens.

Plesuvul monosprancenat : Este o contradictie in termeni intre “elita” si ideea de multiplicare infinita a “elitei”. Pe de alta parte, toata lumea din aceasta sala, prin simpla prezenta, face parte din elita cititorilor Dilemei. (..) Cuvantul “elita” trebuie de-demonizat: nu-i vorba de trei gusteri care fac pe nebunii. [rasete] Dar nu obosesc sa spun: dvs. cand va duceti sa va operati mergeti la toti doctorii deodata sau la un doctor pe care-l socotiti cel mai bun? Ala se numeste un doctor “de elita”. Si la fel cand vreti sa beti un vin bun, beti nu vin “soiuri”, cum se spunea inainte de ‘89, ci un vin ales. Si cautati si oameni “alesi”. Asta-nseamna “elita” – vine de la “a alege”. Si conducatorii unei tari – parlamentarii – sunt elita conducatorilor acelei tari, fara conotatii solemne sau ornamentale. Adica nu au ochii mai albastri, glasul mai dulce si ideile mai diafane. Pur si simplu au fost alesi. “Alesi”, adica socotiti de alegatorii lor ca fiind reprezentativi si capabili sa conduca.

Nu exista elite definitive. Foarte multe elite se tampesc pe parcurs. Dar nu e o garantie ca daca faci parte din “masa” esti o lumina ambulanta [rasete]. Sfatul meu catre dvs este sa nu mai ganditi abstract lucrul asta. Aveti o idee despre elita [gest “sonicel” cu mana] care-i o idee abstracta. Eu o spun mereu: exista o elita a taranimii, exista o elita a instalatorilor (la noi nu!). Dar [pauza de aplauze] spaima asta de elite si ideea ca sunt unii care sunt “sus” si altii care sunt “jos” si cei care sunt “sus” ii exploateaza pe cei care sunt “jos”, asta-i o [?], vorba lui nea Iancu.

Ganditi lucrurile mai viu, mai simplu, mai putin ideologic. Sunteti foarte ideologizat [teddy bear smile]. Dar ma bucur ca un om de stanga citeste o revista care nu e nici de stanga, nici de dreapta – e inteligenta – vorba unui filozof.

Sa stiti ca intre ‘49 si ‘89 discursul asta impotriva elitelor a fost ideologie de stat. Si n-a fost ideal.

In Adevarul reitereaza cam aceleasi idei, dar mai bine conturate (sunt publicate si cateva date din biografia sa, inclusiv excluderea din invatamant in 1982 pe considerente politice):

Să ne înţelegem, mai întâi, asupra termenului „elită”. Pentru mine, elita cuprinde oamenii cei mai bine pregătiţi din fiecare domeniu. Asta înseamnă că există o elită ţărănească, o elită a muncitorilor, o elită a medicilor, o elită a gânditorilor, a scriitorilor. Nu e vorba de un concept închis şi exclusiv, de o minoritate care funcţionează diafan, ca un grup de îngeri. Ci de solidaritatea subînţeleasă a celor care, în meseria lor, au atins un nivel de peformanţă maxim şi pe care, de altfel, îi căutăm oridecâteori avem nevoie.
Ne-am obişnuit să bombănim elitele, dar când vrem să mergem la doctor, de exemplu, imediat ne interesăm care e cel mai bun, care este chirurgul cel mai eficace. Dacă vrem să bem un vin bun, căutăm printre cele mai bune, căutăm vinuri „alese”. Elită vine de la „a alege“, un cuvânt care trimite la selecţia pe criterii de calitate. Acum, când se spune „elită“, lumea se gândeşte ori la „elita politică“, ori la „intelectuali”.
Când ai de înjurat ceva în România, la ora asta, când trebuie găsit un vinovat pentru modul cum merg lucrurile, foarte des pe listă, pe unul din primele locuri, apar elitele intelectuale, care greşesc oricum. Adică, dacă nu se bagă, sunt „elitişti”, stau în turnul lor de fildeş. (Deşi, cum îmi spunea un prieten, din turnul de fildeş se vede, totuşi, mai departe decât de la firul ierbii). Iar dacă se bagă, sunt somaţi să-şi vadă de treabă: „Ia, lăsaţi-ne cu fasoanele dumneavoastră!“ (..)

Fapt e că fiecare naţiune are nevoie de elite, fiecare om are nevoie în viaţă de serviciile unei elite, pentru că elita, elita adevărată, e, prin definiţie, slujitoare. Dar ca să ai o elită funcţională, trebuie să trăieşti într-un mediu care ştie să-şi aprecieze elitele, care le priveşte cu simpatie. Îţi trebuie nu numai oameni de calitate, ci şi o bună recepţie a calităţii lor. Dacă lumea porneşte de la ideea că elitele înseamnă ceva rău şi confundă elitele cu elitismul şi cu fasoanele de tot felul, elitele se atrofiază. (..)

E, în peisajul cotidian, ceva confuz şi neaşezat. Suntem neaşezaţi. Şi am pierdut câteva virtuţi importante: respectul pentru celălalt, admiraţia genuină, autentică pentru calitatea şi reuşita umană, bunăcuviinţa, politeţea, bunătatea. Mie mi se pare că în România lipseşte tot mai acut bunătatea inimii.

Problema elitelor este ca in (aproape) toate cazurile – si-am adaugat “aproape” fiindca nu vreau sa fiu dogmatic – nu avem de-a face cu o meritocratie, ci cu niste oameni mai incapatanati (read “sociopaths”; vezi –si- DSK, Governator, judecatoarea beata, Bryant, Nistorescu etc) care si-au asumat acest rol si continua sa subziste in si prin el pe baza tolerantei “maselor”. Masele cobesc, dar sunt tributare unui mod de a gandi puternic centralizat si sunt incapabile de a schimba ceva. Il mai tineti minte pe Verdet in “noaptea generalilor”, cum intrase pe felie si nu se mai dadea plecat? Este exemplul perfect de elita, infipta ca o tecapusa in jugularul puterii, sugand si umflandu-se cu nutrienti “de import” in detrimentul celor mai modesti, mai cu bun simt, mai “de actiune”, care nu suporta sa stea la birou si prefera sa iasa afara, in baia de gloante, sa apere “obiectivele” si sa-si boteze apoi copiii dupa acestea.

Daca ne uitam intr-un musuroi de furnici, “regina” nu-i regina fiindca merita, ci pentru ca, printr-un capriciu al sortii, a fost aleasa si crescuta cu un anumit mix de hormoni si feromoni. Este un rol pur sacrificial, intrucat creste mult prea mare pentru a-si parasi “iatacul”, devenind complet dependenta de furnicile muncitoare si-si petrece existenta puind incontinuu. In contrast, majoritatea elitelor umane par sa duca o viata de huzur fara a contribui in mod semnificativ la viata cetatii.

Este firesc sa dorim elevarea maselor, iar demersul exprimat de “comunistul de serviciu” este in ultima instanta o idee buna. Lasa oamenii sa viseze la asta, dar ai grija sa le oferi si feedback sincer si corect prin educatie. Raspunsul lui Plesu este determinat nu de consecventa logicii, ci de sentimentul de marginalizare sadit si cladit in el de cenzura comunista si anti-intelectualismul realismului comunist. Ayn Rand este produsul aceluiasi tip de abuz: nu are cum sa nu fie elitista.

citate

In continuare, spicuiesc:

Vă simţiţi marginalizat?
S-a spus că, în lumea oamenilor, „centrul e peste tot, iar periferia nicăieri“. În România e invers. Periferia e peste tot. Aşa că, orice ai face, eşti la margine: în politică, unde te înjură toţi, sau în masa anonimă, unde n-ai acces la putere. Românul are, de altfel, un adevărat complex al marginalităţii şi al provincialităţii. Mereu suntem „departe”, neiubiţi, suferinzi, chinuiţi. Avem o vocaţie de victime, şi când nu ne iese, o confecţionăm.
De unde pleacă această vocaţie?
Din intuiţia că ea constituie o scuză extraordinară. Când nu îţi iese nimic, dai vina pe alţii. Psihologic, e legitim sau justificabil, dar, pe termen lung, devine un obicei prost.

Excelenta observatie, chiar vroiam sa scriu pe tema asta.. Acest complex de inferioritate este ceea ce ne caracaterizeaza si totodata ceea ce ne trage in urma. Romania nu este mai saraca, mai lenesa, mai proasta decat alte tari, dar pare si se comporta asa fiindca asa ne vedem noi, romanii. Ceea ce ne impiedica sa “izbandim” si sa fim functionali ca Europa de Vest sau de Nord este acest set de mentalitati care incep cu bisericismul, instinctul de turma, dorinta de tatic, dorinta de pluton si sfarsesc cu societatea de onoare si determinism genetic.

Riguros vorbind, dilema e o figură logică în care ai două soluţii, ambele imposibile.

Trilema-i un feic paralel cf T3P.

Cum vedeţi societatea românească peste zece ani?
Cu toate datele de acum multiplicate de zece ori. Adică nu evoluţie, ci amplificare.

Aici, ca si-n alte parti, comentez prin link-urile adaugate.

Din punctul meu de vedere nu cei care pleacă şi rămân în străinătate reprezintă „fuga creierelor“, ci cei care se întorc şi sunt nefolosiţi. Asta e ceva criminal.
Şi în politică, şi în universităţi, un schimb de generaţii s-a făcut...
Prin clonare! Se creează un raport nesănătos între „model” şi învăţăcel; modelul e „vechi”, nereformat, necompetitiv, iar învăţăcelul îl reproduce ca atare. Fie fiindcă e convins că aşa e bine, fie pentru că realizează că asta e calea spre promovare.

Exista o gramada de tineri care se intorc scoliti din afara (vezi sfarsitul articolului cu Adobe) pentru a li se scuipa seminte in cap de catre profesori imbecili, care se ascund sub paravanul senioritatii, incapabili de a suferi ideea meritului sau a competitiei. Evident, astfel de oameni sunt peste tot dar este mai dureros sa-i gasesti in universitati decat in sindicatele muncitoresti.

LE: Exista o aparenta contradictie intre ce ziceam mai sus re: elite si furnici si ce zic aici. Mi-ar fi placut s-o aprofundez in discutii, dar am impresia ca probabil scriu mult prea vag si aparent contradictoriu pentru a starni reactii. Pe de alta parte, chiar si atunci cand le starnesc, rar se-ntampla sa am o discutie nepoluata de serioase erori de logica, ceea ce imi reinnoieste convingerea ca e practic imposibil sa porti o discutie / dezbatere cum imi place mie aici.

Ca să se întâmple ceva, nu numai guvernul trebuie să funcţioneze. Lucrurile nu se pot schimba esenţial nici cu un guvern bun, nici cu un preşedinte bun, nici cu instituţii eficiente (deşi e nevoie de toate acestea). Lucrurile nu se pot schimba fără mari schimbări la nivel individual: la nivelul ăluia care scuipă pe stradă, trăieşte din mici potlogării, îşi batjocoreşte aproapele, nu-şi face treaba în mod corect.
Adică fără această reformă la nivel microsocial, putem să avem 1.000 de personalităţi spectaculoase la vârf: ele nu pot schimba adâncurile acestea mereu instabile, mereu în stare de fermentaţie. Eu nu spun că toţi românii sunt hoţi sau toţi românii sunt inapţi. Spun doar că există o lipsă de mobilizare de sine pentru rezolvarea lucrurilor dificile şi o tendinţă de a plasa mereu răspunderea, greutăţile, vina spre altcineva. Când mereu e de vină altcineva, nu e de vină nimeni. Asta se întâmplă.

Vinovatul e Base.

..ce pot să vă spun e că Mircea Dinescu e o natură. Nu poate fi sistematizat, aşa cum nu pot fi sistematizate ploile, tunetele, seceta. E o fiinţă greu de anticipat, greu de prevăzut în toate reacţiile ei. Bănuiesc că are şi el momentele lui de oboseală. Că, de exemplu, nu mai ia nici el în serios CNSAS-ul.

Ne caracterizează un filon al trădării?
Nu, domnule, ne caracterizează faptul că suntem, mă-nţelegi, băieţi deştepţi! Românul e deştept. Nu se lasă el fraierit. Îşi vede de interesul lui, mai curând fraiereşte el pe cineva. Românul nu e prostul nimănui, nici al unui partid, nici al unei convingeri. Nu vreau acum să bombăn naţiunea, dar sunt peste tot blocaje de tot felul care mă aduc la disperare, la furie neputincioasă.
Îmi dau seama că n-am să mai apuc un alt chip al acestei ţări. Să dea Dumnezeu să-l apuce alţii, dar sunt sceptic. Când mă uit la scena noastră politică, îmi pierd orice urmă de speranţă. Nu pentru că toţi sunt o apă şi-un pământ, dar pentru că niciunul nu mi se pare cu adevărat impunător.

Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme şi concepte despre care nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite. Nu poţi scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerţ cât de cât consistent. Eu unul nu înţeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creştini, i-aş vorbi de „slavă deşartă”: vrea să pară altceva decât este. (..) Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.

Dezbaterea Economistului s-a soldat cu desfiintarea motiunii (elitele globale servesc masele) care inca de la inceput n-a avut nici macar 20% sustinatori.

"(W)hat is missing so far from the analysis is an appreciation of the power structures that provide the context in which ideas get produced, supported and implemented. The elite do provide a service to the masses but the context in which they produce is not a level playing field … The rewards do not recognise (a) the collective effort that gets ideas into production or (b) that those ideas that win are a result of various factors that the elite were not in control of in the first place and cannot therefore accept credit and reward for."

Adica ejprost.

Sources / More info: adv-plesu, eco-deb8, dv-plelite, dvf-cum, eco-sr-few, eco-dec-dsk

zamo, elitism, ellitism, elitisme, elita, elite, ellite, plesu, plesism, plesisme, filosof, filosofie, filozof, filozofie, capusa (Tags)

comunismul a/occidental

2011-05-14T08:17:00.001-04:00

Incep acest articol inspirat de un blog abia descoperit, aflat de la karl. Il scriu fara nici un plan, fiindca articolul original este mult prea fain, vreau sa-l impart cu voi, dar nu vreau sa-l citez pur si simplu.

Ajuns aici in Canada am fost surprins sa descopar cat de multi oameni inca mai cred in Marxism. Aceasta era probabil modalitatea principala de a te impotrivi “establishment-ului” pre-1989. De-atunci, pare a fi fost inlocuita de libertarianism, chit ca multi dintre cei care se declara aderenti nu-nteleg nici ce-i una, nici ce-i cealalta. Intr-un fel, ce-i ramasi marxisti sunt niste rebeli conservatori, cam ca PRM. Au ramas incremeniti in proiectul revolutionar. TlonSociety le ofera o scapare, citandu-l pe Nietzsche (che dice):

cele 8 Intrebari Fundamentale

daca vrem sa fim mai complicati sau mai simpli
daca vrem sa devenim mai fericiti sau mai indiferenti fata de fericire si nefericire
daca vrem sa fim mai multumiti cu noi insine sau mai exigenti si mai necrutatori
daca vrem sa devenim mai blanzi, mai concesivi, mai umani sau mai inumani
daca vrem sa devenim mai intelepti sau mai lipsiti de scrupule
daca vrem sa atingem un tel sau sa ocolim orice fel de teluri
daca vrem sa fim mai respectati sau mai temuti sau mai dispretuiti
daca vrem sa devenim tirani sau ispititori sau pastori sau animale de turma

Revenind la Soirs, un blog croit parca pe acelasi calapod – minimalist si fara comentarii – iata si articolul care mi-a atras atentia:

Politician francez: ‘Nu sunt de acord cu această absurdă egalizare a celor două totalitarisme. Nu-i putem pune pe acelaşi plan pe nazişti, care ne-au invadat, cu comuniştii, care ne-au eliberat’.
Fraza rezumă atitudinea Occidentului. Niciodată nu vom avea, de acolo, o egalizare morală între nazism şi comunism. După douăzeci de ani, e cazul, în Est, să ne resemnăm. Toate aceste ţări au fost invadate, răvăşite şi umilite de nazism, nu de comunism. Comunismul era un raft de cărţi, ceva localizabil în bibliotecă. Memoriile noastre traumatice nu coincid. E ca şi cum, pentru cruzimile expansioniste ale Japoniei, ţi s-ar cere să condamni azi tradiţia shinto. Ei bine, oamenilor li se rupe delicat de ravagiile shintoismului.

Urmeaza partea cu “oamenii climei”, care e nitel cam unfair pensionarilor cat si celor mai boemi, dar pe care nu o mai citez fiindca atunci as copia intreg articolul si iar vine ZBiM in zbume.

Din sacul cu surprize: Saga lu Biorn

Sources / More info: soirs, tur, PhiBLO [valkyrie]

zamo, nazism, isms, communism, comunisme, france, french, vikingii, crestinism, crestinatate, cretinatate (Tags)

International May Day

2011-05-01T15:55:00.001-04:00

Incercam recent sa explic ca in ciuda aparentelor, 8 Martie este o sarbatoare de sorginte comunista. Este mult mai evident ca asa-i si cu 1 Mai, ziua internationala a muncii, socialistilor, anarhistilor si comunistilor.

Sunt asa de multe de zis in legatura cu 1 Mai, incat nici macar nu stiu de unde sa-ncep. Stiai de pilda ca 1 Mai a fost folosit si de Peron in Argentina in propaganda fascista? Sigur, rade iara primavara c-a venit intai de mai si azi iesim la un mic cu suti si beri cum ne zice Unguru’ Bulan (scurt), dar oare de unde vine sarbatoarea?

In engleza stau lucrurile nitel altfel. Desi sarbatoarea isi are radacinile in USA, “mayday” este un cuvant folosit in armata in situatii de urgenta – vine de la francezul venez m’aider, ceea ce-i si un bobarnac dat francezilor, dat fiind ca americanilor nu le pica bine ideea de a tot salva istericul si arogantul cocos galic.

haymarket massacre, 4 Mai 1886

Un mod mai simplu de a intelege ce s-a intamplat in acel meeting din Chicago e sa te uiti la videoclipurile de mai jos. In acele vremuri America se afla inca sub profundul impact al razboiului civil. Economia evolua rapid, societatea trecea prin schimbari masive iar muncitorimea (i.e., proletariatul, manca-ti-as) si patronatul erau fundamental opuse si polarizate. “Oamenii muncii” se luptau pentru ziua de munca de 8 ore, patronatul considera clasa muncitoare ca fiind un grup de nespalati lenesi, puturosi si alcoolici. Multi muncitori credeau ca schimbarile rapide prin care trecea societatea pot fi oprite si ca anarhismul este un raspuns corect. Cand patronul unei fabrici locale a incercat sa robotizeze procesul sau tehnologic, concediind o parte din muncitori, acestia au intrat in greva. Cand a adus scabs, muncitorii (majoritatea irlandezi) i-au atacat iar politia a intervenit, ucigand 2 grevisti. Pe 4 a avut loc o demonstratie in sprijinul grevistilor. A venit si popularul primar pentru a calma spiritele, apoi a plecat acasa, spunand politistilor oarecum isterizati sa-i lase pe oameni sa vorbeasca, doar nu era prima data cand aberau pe tema mortii stapanilor. La un moment dat, cineva a aruncat o bomba artizanala intr-un politist, ucigandu-l. Politia a ripostat, 8 ofiteri murind (probabil in friendly fire), cat si un numar nedeterminat de muncitori. Ca urmare, 8 anarhisti au fost trimisi in judecata din care patru au fost condamnati la moarte si executati si unul s-a sinucis in inchisoare, chit ca procurorii au recunoscut ca nici unul dintre acestia nu aruncase bomba.

It is unclear how many civilians were wounded since many were afraid to seek medical attention, fearing arrest. Police captain Michael Schaack wrote the number of wounded workers was "largely in excess of that on the side of the police". The Chicago Herald described a scene of "wild carnage" and estimated at least fifty dead or wounded civilians lay in the streets.

Procesul a fost intens mediatizat atat in interiorul USA cat si in afara.

In an article titled "Anarchy’s Red Hand", The New York Times described the incident as the "bloody fruit" of "the villainous teachings of the Anarchists." The Chicago Times described the defendants as "arch counselors of riot, pillage, incendiarism and murder"; other reporters described them as "bloody brutes", "red ruffians", "dynamarchists", "bloody monsters", "cowards", "cutthroats", "thieves", "assassins", and "fiends". The journalist George Frederic Parsons wrote a piece for The Atlantic Monthly in which he identified the fears of middle-class Americans concerning labor radicalism, and asserted that the workers had only themselves to blame for their troubles. Edward Aveling, Karl Marx's son-in-law, remarked, "If these men are ultimately hanged, it will be the Chicago Tribune that has done it.

Lingg, anarhistul care s-a sinucis, a strans in dinti o dinamita care i-a distrus juma’ de fata; a murit in chinuri, in 6 ore. Cei care au fost spanzurati nu au murit imediat, intrucat franghia nu le-a rupt gatul, cum se obisnuieste; ei s-au sufocat lent, ca niste bombe cu efect intarziat.

pinkerton

Majoritatea publicului credea ca responsabila pentru intregul eveniment era Agentia de Detectivi Particulari Pinkerton, formata de patronatul acelor vremuri pentru a “gospodari” forta de munca si care ajunsese la apogeu sa aiba mai multi angajati decat erau militari in armata americana si sa-i aresteze pe Butch Cassidy si Sundance Kid. Pink Panther este inspirata de acestia, numiti peiorativ “Pinks”. Eventual, agentia a fost scoasa in afara legii de catre legislatori care se temeau ca devenise o “armata privata” si a fost achizitionata, la inceputul mileniului, de o firma suedeza – Securitas AB – punand bazele celei mai mari firme de securitate din lume.

efecte

Evenimentele cu pricina au deraiat serios miscarea muncitoreasca americana. Abia in 1889 au reusit sa se regrupeze suficient pentru a trimite o scrisoare celei de a doua internationale, care a decis sa faca din 1 Mai 1890 o demonstratie masiva pentru ziua de munca de 8 ore, cu scopul secundar de a comemora martirii masacrului din 4 Mai. Manifestatia s-a bucurat de un succes urias. Desi imbratisata peste tot in lume ca un simbol al “luptei de clasa” cat si (mai degraba in America de Sud, inclusiv Argentina peronista) ca simbol antiimperialist, in US si Canada nu este astfel sanctionata de guvern.

Sources / More info: wiki-iwd, wiki-may, yg-afise, wiki-pink, flickr-pink [PBS-May-1] [PBS-May-2] [PBS-May-3] [May-Day] [Haymarket Massacre] [Martha] [HaymT] [HaymM] [Lday] [Gompers] [Goldman] [Riots] [rail-1877] [HaymR1886] [dn-1m-1] [dn-1m-2] [dn-1m-3] [history] [iwd] [md1] [md2] [gaza] [berlin] [kreuzberk] [edmonton]

zamo, labor, labour, munca, muncitor, muncitori, international, progressive, internationala, may day, 1 mai, may 1, may 1st (Tags)

Geo Bogza III – dileme

2011-03-26T15:58:00.001-04:00

Am inceput sa prezint poeziile lui Bogza (I, II). Si iar ma confrunt cu dilema care este de fapt mobilul si blestemul bloggerului: prezinti materialul altuia si-atunci nu mai e loc de ce ai sa zici si nimeni nu comenteaza, sau iti spui pasul fara a prezenta originalul si-atunci oamenii comenteaza dar nivelul discutiei este scazut dat fiind ca putini au rabdare sa citeasca trimiterile din Surse(?)..

Intre doua posibilitati care par a avea (ne)sanse egale de esec, eu o prefer pe cea “completa”. Este trist sa te-apuci sa comentezi pe tema unui poem de pe un alt site si cand altii vor sa vada despre ce vorbesti, sa mearga acolo si sa descopere un haiku 404. Asa ca-i dam inainte cu un poem ce-mi starneste un deja-vu ce penduleaza intre Eminescu (vezi Rugaciunea unui dac) si Sorescu.

Rugămintea unui dac

Nu mă mai aruncaţi, vă implor nu mă mai aruncaţi
Ciocului lor galben şi lat,
Chiar dacă au salvat Capitoliul.

Nu mă mai aruncaţi, vă implor nu mă mai aruncaţi
Stupidităţii lor albe.

Ci daţi-mă cailor, numai cailor
Până ce vor vărsa flăcări pe nări
Până ce sub tropotul lor va răsuna întreg pământul
Şi va începe o altă
Istorie a lumii.

Povestea vorbei

Să-l legăm, ne gândeam, să-l legăm.
Dar nu ştiu cum se face
Că n-ajungea frânghia.

Să-l legăm, ziceam, să-l legăm.
Dar am băgat de seamă
Că gardul era putred.

Să-l legăm, ne-ndemnam, să-l legăm.
Când iată că văzurăm
Că nu aveam pe cine.

Urmatorul poem (Treceam) este considerat ca fiind un mesaj pentru cenzori, sau o scuza pentru optiunea comunista adresata publicului. Imi pare ca se potriveste cu cel alaturat..

Apostazie

Se plâng de mine păduchii că nu-i iubesc.
Recunosc: - Nu-i iubesc.

Se plâng de mine şobolanii că nu-i pup în bot.
Recunosc: - Nu-i pup în bot.

Se plâng de mine hienele că nu ies cu ele la plimbare.
Recunosc: - Nu ies cu ele la plimbare.

Cu toate aceste spurcăciuni nu vreau să am a face,
Chiar de ar fi să nu întrezăresc, măcar, Nirvana.

Treceam

Treceam printre tigri
Şi le azvârleam garoafe.

Treceam printre jaguari
Şi le azvârleam trandafiri.

Treceam printre leoparzi
Şi le azvârleam crizanteme.

Iar ei, cuprinşi de perplexitate,
Mă lăsau să trec mai departe.

Dupa poemele sale “priapice”, sanilor a-nceput sa li se spuna “bogze”, ne spune Saşa Pană prin Claudia Daboveanu:

Amuzat de replicile refractare la adresa noii sale vocabule poetice, Geo Bogza îi scrie lui Saşa Pană la 7 iulie 1929: “M-a încântat peste măsură denumirea de bogze date ţâţelor, asta îmi place grozav şi te rog imens să ai grijă ca această denumire să se întindă, să prindă rădăcini”. O întâmplare povestită tot de Saşa Pană este menită să contureze, din nou, ascuţimea spiritului rebel al tânărului debutant, dublată de un umor înţeles – la vremea aceea – doar de “uniştii” săi: “După ce oblonul lăptăriei a fost tras, am procedat la ospăţul festiv. Eram cinci: Geo, Victor Brauner, Al. Marius, Roll şi cel care evocă aici acea zi de vară. Calambururile zburau ca mingile de tenis. Apoi am pornit într-o hoinăreală. Pe când urcam costişa Străzii dr Istrati, Geo a făcut dintr-o foaie de ziar un cornet imens, înfigându-l cu partea subţire în prohabul pantalonilor. Strada la ora aceea era pustie. Geo păşea înainte mândru şi înalt, iar noi izbucnirăm în râs. Dar subit, pentru că era o curbă, ne-am trezit în faţă cu trei fete... Am auzit un ţipăt şi trioletul s-a retras de-a-ndărătelea. Geo s-a apropiat de fetele uluite şi, luând cornetul în mână, le-a spus rar, silabisind: “Din care fapt se poate constata că autorul Jurnalului de sex are şi un sex de jurnal”. (..) Gardienii interbelici ai sănătăţii morale l-au plasat în top 10 “scriitori pornografi”, alături de Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Felix Aderca, N.D. Cocea. Cenzura comunistă nu i-a publicat “Poemul invectivă” niciodată.

Nu cred ca el era “puiut de comunist”. Suprarealismul era supercool in acele vremuri, poate mai mult decat este acum. Iar daca acceptam ca Dali, un coleg de ~~breasla~~supercoolism, l-a luat la misto pe ceasca atunci cand l-a felicitat in 1974, de ce sa nu-i oferim aceeasi marja de miscare si lui Bogza, cu atat mai mult cu cat avea in fratele sau exemplul cuiva care era redus la tacere in urma unei incercari esuate de a “fugi”? Doar fiindca-i “de-al nostru”?!

Poezia lui Geo Bogza nu este numai o altă faţă a modernităţii, ci o alternativă la poezia poeţilor canonic modernizaţi de critica autohtonă. (Gabriel Nedelea)

Sources / More info: avg-gb, roc-gn, jr-cd, rv-bogza

zamo, bogza, bogze, lirica, poezie, lirism, poesis, poem, poeme, poeti, poet, poezii, liricitate, sorescu, eminescu (Tags)

Geo Bogza II mai pi larg

2011-03-25T01:02:00.000-04:00

Eram cat pe ce sa continui cu poeziile pornoase din perioada sa erecta (priapica, dupa Calinescu), dar mi-a zis Cracanel ca se va ocupa el de asta. Asa ca m-am gandit sa ma uit la cele de peste curcubeu.

Despre Geo Bogza se stie ca pe langa avangardism/suprearealismul sau a fost si un comunist convins. Cred ca asta-i si motivul pentru care el inca nu este studiat serios iar opera sa nu ocupa locul meritat in panteonul clasicilor romani. Merita el eticheta de colaborationist / propagandist? In mod cert merita o cercetare mai indeaproape. Si cum analiza reportajelor sale (pentru care este vestit) ar ocupa prea mult spatiu si de fapt nici nu prea am acces la ele, ma voi margini la poezii. Incep cu una dintre primele sale poezii, Crez:

Cred în vârsta mea, în atributele fiecărei vârste, în datoria intensificării acestor atribute.
Cred în neexistenţa existenţelor imperios necesare.
Cred în bronzul cuvintelor sunate din veacuri.
Cred în pisici.
Cred în miracolul vorbelor goale.
Cred în absurd.
Cred în perversitatea florilor, fecioarelor.
Cred în orizonturile estetice deschise de psihanaliză.
Cred într-o finalitate cu forme inimaginabile, dar cu repercusiuni anticipat retroactive asupra sufletului contimporan.
Cred în sex.
Cred în ţipete.
Cred în galoşi şi prezervative.
Cred în vocea străbunilor insinuată la fluxul inimii.
Cred în sabia peniţei.
Cred în visuri.
Cred într-o viziune sexuală a întregului univers viu.

Cineva care crede in protected sex, tipete si pisicute n-are cum sa fie ceausist. Imi pare ca atitudinea sa pro-comunista a fost determinata de scarba provocata de dreapta serioasa, cu stff-upper-lip. Tampiteii de teapa lui Goga si Iorga ajunsesera chiar sa-l acuze ca ar fi evreu (pentru ca se asocia cu acestia) si el a fost nevoit sa-si explice originile, tot asa cum si romanii care pasesc in afara tarii trebuie sa demonstreze ca nu sunt tigani. Samburii unei astfel de gandiri colectiviste au incoltit si pe blogul lui zoso (si al multor altora) care considera ca daca au avut de furca cu un tigan toti sunt furcasi, daca o femeie le-a cerut bani pentru sex toate sunt curve si daca lor le e din ce in ce mai greu sa fie bloggeri, la tati ni-i greu.

Poeziile sale “animaliere” sunt in traditie suprarealista si taman de-aceea par sa oglindeasca nu numai eul liric ci si vremurile cand au fost scrise:

Limba boului

În cele din urmă s-a pus problema
să se măsoare limba boului.

Întâi s-a încercat cu metrul
Apoi cu kilometrul
Dar nu a fost de ajuns.

Atunci s-au folosit tot felul de măsurători:
Distanţa dintre alfa şi omega
Cea dintre vid şi materie
Şi chiar cea dintre sens şi nonsens.
Dar tot nu a fost de ajuns.

Nimic nu a fost de ajuns.

Nimic n-o să măsoare niciodată
Cât e de lungă limba boului.

Elefantiada

Iată-mă în sfârşit Elefant.

Cu trompa mea
Vechi semn de întrebare
Cel mai vechi semn de întrebare
Absorb apa canalelor din Marte
Şi o împroşc mai sus de Zenit
Ca să sting Soarele
Ţeulul meu:
Să îngheţ universul
La zero absolut.

Atunci nemaiavând ce roade
Viermii vor pieri definitiv
Şi va începe era noastră
A
Elefanţilor.

Geo Bogza a editat chiar si o revista suprarealista, Urmuz, al carei nume fusese sugerat de Arghezi, care a ajuns la 5 numere si in care au publicat, intre “revolutionarii din Campina” si Ilarie Voronca & Tristan Tzara.

Gabriel Nedelea si altii vad chiar asemanari cu Flori de mucigai:

(..) Gellu Naum şi Geo Bogza vor fi recitiţi prin modernitatea lor abisală, dură, uneori încrâncenată, cu „faţa” sa radicală, avangardistă şi actuală. În ceea ce îl priveşte pe Geo Bogza, o lectură prin apropierea de Florile de mucegai ale lui Tudor Arghezi este destul de păguboasă, deşi „înrudirea” există, după cum sesizează Paul Cernat, însă nu e aşa de mare cum afirmă Marin Mincu în Textualism şi autenticitate.

Vitalitatea şi exaltarea lui Geo Bogza, nerăbdarea sa fenomenologică, sângele rece şi cald ca al ucigaşilor şi al asasinilor, treptele alunecoase ale realismului şi reveriile neoromantice relevă un temperament avangardist şi o sensibilitate ale cărei arcane absorb cu o poftă feroce imediatul pur. Poetul îşi oferă timp pentru premeditări numai când ele sunt revoluţionare şi pregătesc exorcizarea societăţii şi a cititorului. În rest, nu făureşte „ipoteze” în receptarea fenomenelor, nici măcar atunci când ele se află în raport cu Eul, preferă să le descrie aşa cum sunt, conferindu-le numai greutatea existenţială ce le revine fenomenologic.

Claudia Daboveanu e mai cu picioarele pe pamant:

Dacă iei, din scurt, un elev tocilar (sau nu) al anilor '70-'80 şi-l pui să-ţi spună ceva – orice – despre Geo Bogza, fostul şcolar se va ridica, probabil, în picioare şi va recita liniar: “Geo Bogza a fost un scriitor de reportaje. El a scris «Cartea Oltului» şi «Privelişti şi sentimente», materie din care noi facem comentarii literare şi o avem de învăţat pentru admiterea în treapta întâi...”. Dincolo de tuşa amar-ilară a pasajului de mai sus, trebuie spus că, înainte de tot şi de toate, de orice etichetare i s-a aplicat de criticii literari ai regimurilor politice pe care le-a traversat România, Geo Bogza a fost – fie şi cronologic – poet. Un mare poet. Contestat. Condamnat (la propriu şi la figurat). Ignorat. Cenzurat. Adorat. Iubit. Redescoperit. (..)

Ca om şi ca scriitor, Geo Bogza a fost orice altceva în afară de un pion încremenit în proiecte, canoane şi fasoane. Instinctiv, dar conştient deopotrivă, a gândit şi acţionat, de timpuriu, “de teama banalităţii”. Plămădită din petrolul fierbinte din măruntaiele pământului, unde a coborât pentru a-şi scrie reportajele de tinereţe şi din pulbere rece de stele, spre care şi-a ridicat ochii la senectute, poezia lui Geo Bogza este un strigăt de revoltă, un spirit de frondă şi o “palmă” avangardistă pe obrazul paznicilor din oficiu ai laturii morale a literaturii.

Vorbind despre el însuşi, în anii săi pământeşti de pe urmă, Geo Bogza îşi conturează un portret... suprarealist. Un curent artistic căruia i-a fost tributar. “Eu am fost croşetat cu ochiuri mari, dezlânate, dintr-un material prea puţin rezistent, gata să se destrame, precum norii. Nu înţeleg cum atomii din mine, în vrăjmăşie unii cu alţii, au putut rămâne laolaltă atâta vreme. (...) Petrolul este, fără îndoială, unul din elementele constitutive ale fiinţei mele profunde, în el îşi află substanţa lava temperamentului meu”, mărturiseşte Geo Bogza într-un dialog cu Diana Turconi. (“Eu sunt ţinta”, Editura Du Style, 1996). Confesiuni făcute pe patul de moarte, publicate după trei ani de la plecarea sa dintre noi...

Urmeaza dileme in partea a III-a.

Sources / More info: avg-gb, roc-gn, jr-cd

zamo, geo, poezie, poezii, poem, poeme, lirica, versuri, disidenta, dizidenta, rezistanta, colaborationism (Tags)

Geo Bogza I - poemul injuratura

2011-03-24T01:00:00.000-04:00

Scriam nu demult despre scarta-scarta pe sticla ce se plang azi de cenzura. Nu-i o idee rea sa-i (re)descoperim pe cei ce-au fost cenzurati in trecut.

Bogza a petrecut ceva timp la inchisoarea Vacaresti pentru poeziile publicate in Jurnalul de Sex incepand cu 1930 si a cerut sa fie reprezentat in instanta de Ionel Teodoreanu, dar a fost reprezentat de Ionel Jianu. Dupa, si-a scris data achitarii pe cartea de vizita: GEO BOGZA/ACHITAT/28 NOIEMBRIE 1932. Poemul care avea sa-i aduca o condamnare pentru pornografie este Poemul invectivă (1933) pentru care a petrecut (iar) 6 zile la bulau:

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

Poemul acesta, numit uneori “ultragiant”, este ca o injuratura, in aceea ca isi doreste sa starneasca (si chiar a reusit sa ~) o reactie reflexa. Reactia a venit din partea adversarilor politici ai lui Bogza, mai precis Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti care a facut o plangere in numele Academiei Romane, cat si Octavian Goga si Nicolae Iorga, a carui revista Cuget Clar il ataca frecvent.

Oare cum ar fi fost sa ma denunte si pe mine Zos(im)o si Ametila pentru vreo prostioara cum ar fi Sex in zapada? E greu de crezut, dar primul i-a cenzurat lui Cracanel un articol critic (muie-rea blogo.ro-oaiei) printr-o plangere pentru cateva luni, pana cand asta s-a prins..

Ei bine, vajnicii aparatori ai “demnitatii” si “sanatatii morale” a neamului au avut grija, prin plangerile lor, ca si alti suprarealisti (Gherasim Luca, Sesto Pals) si tineri autori (Paul Paun, Aurel Baranga si Jules Perahim) sa intre la zdup – denuntati de Iorga, evident.

Urmeaza poemele animaliere si crezul in partea a II-a si dileme intr-a III-a.

Sources / More info: wiki-ro, wiki-supra

zamo, poezie, suprarealism, cenzura, colaborationism, poet, porn, pornografie, sex, sexualitate, surrealism (Tags)

Ana Blandiana si Paul Goma despre mujici si Felix

2011-03-11T11:00:00.000-05:00

Cuvantul mujic in contextul scriitorimii romane n-a exista. A existat doar o fetita cu parul balai plimbandu-se prin lanul de porumb despletit si atingand matasea cu varfurile degetelor..

Nu demult, prezentam articolul Mirunei alaturi de poezia Totul de Ana Blandiana cat si cea a lui Sorescu. Iata si povestea poeziei, spusa de ea in articolul lui Cosmin Navadaru din HotNews (link below):

In cartea sa, intitulata "Un ambasador al golanilor", Alexandru Paleologu povesteste ca a ajuns la el o versiune a poemului meu, "Totul", care facea parte din poeziile din Amfiteatru, interzise si care produsesera mare scandal - poezie pe care o cunoastea, dar care in versiunea primita avea o lungime dubla. Era vorba de o insiruire de notiuni care incercau sa defineasca situatia din Romania de la ora respectiva. Ceea ce descoperise Alexandru Paleologu era functionarea unui mecanism folcloric. Asta se intampla in folclor: primul autor nu era decat punctul de pornire. Fiecare ins pe la care trecea un cantec sau un poem popular adauga, schimba ceva. Trebuie sa va spun ca am fost foarte mandra! Acest tip de reactie, exasperarea ca mijloc de difuzare a poeziei, am trait-o cu totii. A fost chiar viata noastra!

Scriam in 1974, an de cotitura cum scriitorii romani s-au mancat intre ei. Ea are mai multe detalii:

Atat in cazul celor trei interdictii de semnatura ('60-'64, '85 si '88-'89), cat si in nenumaratele cazuri cand n-am reusit sa-mi public lucrarile, nu era vorba despre texte politice propriu-zise, ci de poezie. O poezie considerata periculoasa, pentru ca spunea adevaruri intr-o societate in care singura materie prima nedeficitara era minciuna. Astfel, rostirea celui mai neinsemnat adevar putea fi privita ca un act de eroism.

Intrebarea nu este daca ceea ce se numeste "rezistenta prin cultura" a existat, ci daca a putut ea tine locul unei rezistente propriu-zise, unei rezistente politice. Iar raspunsul "da" mi se pare in egala masura adecvat si umilitor. Umilitor pentru ca presupune incapacitatea noastra de a secreta un alt tip de rezistenta. In fapt, raspunsul este "da" nu in sensul ca cele doua tipuri de rezistenta ar fi comparabile, ci pur si simplu ca, dupa infrangerea rezistentei din munti, dupa lichidarea in inchisori a elitelor de tot felul, neexistand o existenta articulata poetic, vidul in care ne sufocam a fost populat de aceste exercitii de respiratie prin cultura. Ceea ce s-a facut in plan cultural nu compenseaza si nu scuza ceea ce nu s-a facut in plan politic. Dar asta nu inseamna ca nu exista si ca nu explica. Oricat de exagerat, raspunsul "da" explica, fara indoiala, insuficienta coagularii la romani si carenta de solidaritate care ne este specifica. Si, in acelasi timp, capacitatea noastra de a ramane vii, folosind remedii neconventionale. Ceea ce nu a existat in Romania comunista - a existat oare in vreo alta Romanie? - a fost solidaritatea.

Ana Blandiana vorbeste mult si bine si merita citit articolul cu pricina. Ce mi se pare insa trist si totodata inspaimantator este cum se transforma valorile. Claudiu Bleont tre’ sa se “sfasie” pentru a atrage spectatori, Carmen Vidu invinovateste PR-ul (1, 2), in timp ce Paul Goma a renuntat la scris si s-a apucat de videoblogging – dar nu-l priveste nimeni: [interviu] [interviu 2] [antisemitism?] [Memorialul Durerii E31] [cazul goma] [Mama1] [rogobete] [mold1] [mold2] [Jurnale1] [Jurnale2] [Jurnale3] [Jurnale4] [Jurnale5] [Jurnale6] [Jurnale7] [Jurnale8] [Jurnale9] [colocviul]. Zice el, in primul jurnal:

Deci suntem tot in 21 februarie 2011. Ah. Va trebui sa vorbesc despre jurnalele mele. De citiva ani de zile nu mai scriu fictiune, ca sa zic asa. N-am mai scris romane si… desigur si din cauza ca… nu eram comentat. E o frustrare, bineinteles ca e o frustrare. Adica scrii scrii si… e ca si cum ai vorbi in gol. Ca si cum ai vorbi in casa ta, goala! N-ai nici vecini. E, si…. si din acest motiv m-am consacrat, m-am rezumat la jurnale. La notatiile aproape zilnice, la impresiile si umorile mele, si s-au adunat, iata optsprezece volume sau chiar nouasprazece, nu sunt sigur, da’ nu conteaza, oricum, o cantitate imensa fata de canoanele scriitorilor romani.

In ultimul Jurnal, Goma ataca pe toata lumea (de fapt, peste tot ataca pe toti), inclusiv Ana Blandiana. Si mai aflam ca Voiculescu e Felix prin decizie irevocabila. Ceva imi spune ca Badea va invinui CNA + Basescu.

LE: Acad Dr Ing Catavencu explica ce si cum Badea asijderea.

Sources / More info: hn-blandiana, dex-mojic, wiki-ab, wikir-ab, yt-goma, hn-danv, hn-vidu

Ana Blandiana YouTube: [Descantec] [poezii] [Fără tine] [Dorinta] [Singuratatea] [poem] [Intoleranţă] [Serile Sinapsa] [poate] [Semantică] [tara] [Carantină] [simi] [Acasă] [Rugăciune] [Întâlnire] [abia] [liceu] [Scherzo] [Si totusi..] [Daca] [de vorba] [Bănuiala] [veneticii] [Valeria Seciu] [Pahar cu margarete] [Margareta Paslaru] [Tu esti Somnul] [Alifantis] [Visez uneori trupul meu] [Cine dintre noi] [Dangăt de fructe] [oligoexperment] [Panta] [Tudor Gheorghe] [Yellow Time] [John/Guy: Body/Soul] [CUPLU]

zamo, poet, poeti, scriitori, scriitoare, poeta, ana blandiana, paul goma, dissident, dizident, disident, disidenta, dissidenta, dizidenta (Tags)

cutremurul din 1977

2011-03-04T15:00:00.000-05:00

Am scris acest articol cu o zi mai tarziu, dupa ce-am vazut un articol la veone. Cutremurul este pentru mine un balaur al copilariei, un balaur pe care nu l-am cunoscut, dar care a existat totusi - in camara.

Ai mei stateau intr-un bloc alb similar cu cel din colaj. Mi s-a spus ca pagube nu prea au fost, cu exceptia catorva sticle sparte in camara. Rudele noastre nu au suferit – au suferit ai mei insa mult timp dupa pentru moartea altora si-n special a lui Toma.

Marturia soldatului Mircea Nemigean din București:

Eram santinelă pe acoperișul unui important obiectiv militar; adică, deasupra etajului șapte. Noaptea era destul de luminoasă și de văzut, puteam vedea până departe. Numai că odată parcă n-am mai simțit acoperișul sub picioare. M-am apucat însă bine de ceva și cu ochii numai primprejur, să văd ce se întâmplă. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cât vedeam cu ochii, toate blocurile se clătinau. Și toate clădirile se înclinau de-o parte și de cealaltă ca și copacii pe furtună. Prima undă a fost pe verticală. Câteva fracțiuni de secundă a părut să înceteze, dar apoi a reînceput pe orizontală. Cerul a crăpat brusc, de parcă stătea să se frângă în două. Am auzit detunături îndepărtate, apoi un zgomot înfundat, care parcă venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vânt puternic, de era să mă azvârle jos. S-a dus, dar apoi s-a și întors înapoi, de data asta cu miros greu de ars. Și p-ormă s-au stins toate luminile... pe cer era un uriaș arc de foc, ca și cum s-a produs un scurtcircuit în tot orașul... Și atunci am zis: «Gata, cred că-i gata orașul!».

Ce-am retinut:

21:22, 7,3 grade, 55 s, 1.578 de victime, din care 1.424 în București, unde peste 33 de clădiri și blocuri mari s-au prăbușit
in tara peste 1.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit.
Zimnicea a fost ras de pe fata pamantului, dar o singura victima umana
Peste 2 miliarde pagube, din care mai mult de jumatate in Bucuresti
Ceausescu i-a intrebat pe zimniceni daca vor blocuri sau case; ei au vrut blocuri
In Zimniceau au inceput vreo 10 blocuri dar constructia s-a oprit in 1982 din motive economice; numai liceul a fost reconstruit cu sprijin elvetian
Cutremurul din 1940, desi mai intens (7.4), a produs mai putine pagube si victime

Aflam din wikipedia despre cutremurul din 10.11.1940:

Cutremurul s-a simțit și în București, unde au existat circa 300 de morți, majoritatea la prăbușirea blocului Carlton, structură cu 12 etaje din beton armat, foarte modernă la acea vreme. Multe alte blocuri din București au fost considerabil deteriorate. După cutremur Asociația Generală a Inginerilor din România a întreprins un studiu detaliat al efectului cutremurului asupra clădirilor din beton armat. Principala concluzie a fost că normele pentru calculul clădirilor din beton armat, practic copiate după cele germane, nu prevedeau calculul la eforturi seismice, Germania nefiind situată într-o zonă de risc seismic. Au fost elaborate noi norme care au fost aplicate la toate clădirile construite în perioada postbelică.

S-au prabusit insa blocuri din beton armat si-n 1977, de data asta nu din pricina absentei normelor, ci a nerespectarii acestora..

Sources / More info: veone-cutremur, cutremur.net, wiki, yt-cutremur

zamo, cutremur, cutremurul, earthquake, quake, doom, bucuresti, bucaresci, bucale, bucharest, bucarest, 1977, 77, '77 (Tags)

1974 - anul cotiturii si dizidenta

2011-01-27T01:00:00.000-05:00

Este mai putin stiut azi ca Romania a incercat si ea o primavara relativa prin anii ‘60. Lucrurile s-au inrautatit treptat in anii ‘70 aducand Romania intr-un faliment al optimismului in anii ‘80. Ceva s-a intamplat, dar ce?

Comunismul a fost impus de tancurile rusesti si acordul de la Yalta. Rezistenta anticomunista fusese anihilata in anii ‘50-‘60. Apoi sub Dej a avut loc o desovietizare, urmata de destalinizare si o oarecare destindere a pumnului de fier.

Este greu de inteles si imaginat cum se traia atunci. Crampeie de viata gasim in Reconstituirea, cand procurorul gras si foarte alb, reprezentand puterea, era mai degraba pensiv si relaxat, exudand o amenintare latenta, pasiv-agresiva. Gasim atat in genericul din Cu mainile curate, care are meritul ca nu-l contine pe Sergiu Nicolaescu, cat si in alte filme din top 10. Acel sfarsit de ani ‘60 si inceput de ani ‘70 erau ani plini de speranta, ani din care Corina Chiriac ne zambeste in forta, cand Dacia 1100 deschidea noi drumuri, inlocuita fiind apoi de 1300, sub obladuirea inteleapta a lui Pacepa. Dupa ce se opune invaziei Cehoslovaciei, atat Nixon cat si Charles de Gaulle ne viziteaza, fiecare trecand pe la UAP.

Treptat, lumina sperantei s-a stins sub straturi din ce in ce mai groase de propaganda ce contrasta schizofrenic cu realitatea. Realizari au fost, dar poate erau normale, nu grandioase si oricum ele (canalul, metroul, transfagarasanul) nu erau un bun substitut pentru tot ceea ce incepuse sa lipseasca. A venit cutremurul din 1977, Toma si multi altii au pierit, iar Ceasca a-nteles ca nu-i musai sa contruiasca numai, poa’ sa si darame.

..And Dărîmaru was born..

Si totul incepuse atat de bine, atat de frumos.. Unde si cum s-a petrecut intorsatura?

1960s

Pana in 1971, artistii si scriitorii romani s-au bucurat de o libertate crescanda. “Opinia separata” a Bucurestiului fata de Moscova cat si accentul pus pe nationalism atat de Dej cat si de urmasul sau au nascut o gramada de lucrari dizidente. Primul astfel de semn gasit de mine ca ceva era altfel in acele vremuri era umorul din Almanahul Urzica si scenetele cu Toma Caragiu: [Fabula] [Snobul] [Moraru] [icoane] [iadul] [tenis] [Soparlita libera] [soparla] [alpinist] [coppia] [brad] [tren] [Mastodontul] [Administratorul] [toamna] [sotia] [Petrecerea] [Mos Gerila] [Casatorie] [cineva], care-mi pareau imposibile in anii ‘80 cand am dat peste ele. Am aflat apoi ca Principele lui Eugen Barbu se referea de fapt la Dej si F al lui D.R. Popescu, despre colectivizare, Absenţii lui Buzura e-un fel de Faleze de Nisip in revers, Paul Goma a scris Ostinato descriindu-si experientele de detinut politic, Ivasiuc a revizuit drastic Păsările la cererea cenzurii – este mai degraba o “cooperare” decat o dicatura culturala. Sorin Preda, care avea 18 ani in acele vremuri si abia ajunsese din Bacau in Bucuresti scria in Formula As:

Inexplicably and in part miraculously, around 1970, time had slowed down all of a sudden. Tired out, history left people alone for a few years, forgetting about denouncements and workers' wrath, about suspicions and ugly memories. It was the artists' time — including those just released from prison. It was the time of the thaw. For Leonce and Lena, the Bulandra Theatre was packed with people who'd come to give standing ovations for Ciulei, Pintilie, Irina Petrescu and Caramitru. Our great plastic artists — Maitec, Apostu and Baba, opened a new exhibition almost every month. The Athenaeum and Opera would sell out shows for their entire run, while in bookstores, the works of Eliade, Noica, Preda, Breban, Ţoiu or Nichita [Stănescu] were sold on the sly, with much pleading and insistence.

In the 1970s, life in Bucharest really started toward midnight. After a concert or a play, people went for a walk, to enjoy themselves. The elegant downtown restaurants were full of artists and beautiful girls. The best-known writers and journalists dined at Capşa and Berlin [Restaurant], while at the Mignon the first private restaurant had opened, owned by the Chivu brothers, where you could find the freshest seafood, brought that very day from Paris by air. The city adulated its artists, receiving Nichita as it would a handsome and rebellious prince, and Marin Preda like a patriarch. The lights shone on the streets and there were even a few neon signs, American-style. No one was in a hurry. There was time for everything – for books and films, for political jokes and for a glass of good wine. For a moment, Bucharest had recovered its pre-war normalcy.

tezele

In vara lui 1971, ceasca a vizitat China (Mao: 1, 2, 3, 4, 5) si Coreea de Nord (Kim cel Mare, Onion). Asa cum Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu si-au gasit mentor in Noica la Paltinis, ceasca s-a inspirat din maoism si Juche. Intors in tara, in cateva saptamani tranteste Tezele din Iulie ce conceptualizeaza implementarea maoismului si strivirea liberalizarii firave din Romania. Primii exilati au fost artistii pentru ca devenisera dependenti de prea multa libertate. Mai tarziu, in preajma Congresului PCR, cand mass-media indemna boborul sa participe si sa se implice, au inceput si altii sa rabufneasca. Cred ca anul de cotitura ramane 1974, cand ceasca a inteles ca liberalismul călâu al anilor trecuti este un balast incetinitor si ca e preferabil stransul surubului. A-nceput prin a se autodeclara Presedinte, imbratisand celebrul sceptru comunist pentru care pana si Salvador Dalí l-a "felicitat". Acelasi Sorin Preda isi continua povestea:

(..)in '71, the July Theses would draw an invisible scalpel line over people, over the white nights of Bucharest, over all our small, guiltless pleasures. A freezing gust of wind heralded the dreadful ideological winter that would soon arrive. In disbelief and naive, people continued to go out, to fill the theatres and concert halls, while Ciulei, Pintilie and Andrei Şerban's bags were being prepared for their permanent departure from the country.

Not even when the Mignon restaurant was closed, and the light bulbs downtown disappeared one by one, did people stop hoping. It's as if no one wanted to believe that everything could end so quickly, in an absurd and unfair twist of history.

Oamenii de rand ca oamenii de rand, dar oare n-au existat proteste sau macar “diferente” in top? Istoricul Vlad Georgescu ne spune, in Istoria Romanilor:

A existat o dispută între Ceauşescu şi Maurer asupra căilor de dezvoltare a societăţii româneşti. Disputa, despre care se ştie încă foarte puţin, avea în centru problema ritmului de industrializare pe care Ceauşescu îl dorea accelerat, cu un accent şi mai sporit pe industria grea şi pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale şi tehnologice ale ţării. Din nefericire pentru români, Maurer a pierdut acesta dispută. La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-şi însuşise pe deplin tezele din iulie, Maurer [care fusese instrumental in promovarea lui Ceausescu in locul lui Apostol] cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului şi de defetism economic. Maurer avea să fie îndepărtat în martie 1974 după ungerea lui Ceauşescu în funcţia de preşedinte. Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer îşi pierde şi locul în Comitetul Central.

mihalaş

Sunt convins ca multi au protestat si nu numai in soapta dar din pacate nu prea sunt multe astfel de acte cunoscute. Aflam recent (evz-olimpic) despre Stelian Mihalaş, olimpicul exmatriculat de Ion Iliescu:

"Consideraţi că prevederile Constituţiei sunt respectate întocmai în România?" "Pe cine aţi alege în funcţia de preşedinte al României?" Sunt întrebări care în perioada comunistă păreau de neconceput şi totuşi au fost puse într-un sondaj de opinie în 1974. Autorul sondajului a fost Stelian Mihalaş, pe atunci elev în clasa a X-a la "C.D.Loga", cel mai bun liceu din judeţul Timiş. Era la câteva zile după ce cu mare pompă presa comunistă anunţase alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al României. Alegerile fuseseră în realitate o mascaradă pe care Stelian Mihalaş a vrut s-o demonstreze prin acest sondaj la care au răspuns colegii săi din clasa specială de Matematică. (..)

"Am reuşit să împart chestionarul, ce avea vreo zece întrebări, la nouă colegi. Unul singur a răspuns politic corect pentru acea perioadă", îşi aduce aminte Stelian Mihalaş. Toţi cei chestionaţi au trebuit să mai răspundă o dată la întrebări, în zilele următoare, în faţa unei comisii de anchetă de la partid. De data aceasta, toate răspunsurile au fost "corecte". Abia după aceasta a fost interogat şi Stelian Mihalaş, căruia i s-a imputat şi că ar fi falsificat răspunsurile colegilor, căci nu corespundeau cu cele date în faţa anchetatorilor.

Deşi era deja olimpic la mai multe materii, Stelian Mihalaş a fost nevoit să se mulţumească din aprilie 1974 cu îngrijirea a 120 de junici. "Familia mea locuia în Giarmata, la 10 km de Timişoara, şi tata era tehnician veterinar la o fermă din apropiere. Cinci luni am scos gunoiul, am dat de mîncare la animale şi o perioadă am plecat cu ele câmp, undeva mai departe, la păscut", spune Mihalaş. (..)

Sondajul lui Mihalaş nu a avut urmări nefaste doar pentru acesta. Scriitorul de origine germană William Totok, care a auzit de caz şi a vrut să scrie despre el, a intrat imediat în colimatorul Securităţii. S-a interesat de Mihalaş prin intermediul lui Ovidiu Tender, care fusese coleg de şcoală la Jimbolia cu fratele său Gunter, însă Tender –pe atunci şi el elev la "Loga"- a povestit totul ofiţerilor de Securitate. William Totok l-a identificat ca fiind informatorul "Dan Dumitrescu" din dosarul său de la CNSAS.

Poate ca nu intamplator Institutul de Matematica a fost desfiintat in 1975.

pope

Ce-are Iliescu cu asta? Din acelasi articol evz:

În 1974, anul în care a dispus exmatricularea lui Stelian Mihalaş, după spusele acestuia, Ion Iliescu era vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş. Fusese exilat la Timişoara în 1971, când Ceauşescu a început să vadă în el un rival şi, sub pretextul devierii intelectualiste, l-a scos din prim-planul politic.

Înaintea acestui conflict, cei doi au conlucrat însă foarte bine, Ceuşescu sprijinindu-l să devină, în 1957, şef al UASR. Din această funcţie, în 1958, Ion Iliescu a vrut să-l dea afară de la Facultatea de Filosofie pe studentul Enache Pope pe motiv că tatăl său, fost primar liberal la ţară, se opunea colectivizării.

Acesta a povestit în 2005 pentru EvZ episodul: "Îmi aduc aminte expresia pe care a folosit-o: m-a făcut «pui de viperă». Decanul Teodor Bugnariu m-a salvat (ginerele lui Lucian Blaga, susţinător comunist în perioada ile galităţii). Mi-a spus: «Poţi să vii şi, dacă mai insistă, vedem ce facem»", a relatat Pope, al cărui tată a murit câteva zile mai târziu, în urma unei bătăi la Miliţie.

zodian

In acelasi an ‘74, Iliescu este transferat de la Timis la Iasi, pentru ca in Iasi secretarul de partid lasase sa se-ntample un mare pocinog si trebuia matrasit: Gheorghe Zodian, un fost ministru adjunct, ascultase indemnurile de “participare” si in ajunul congresului pcr se-apucase sa critice deschis, intr-o sedinta de partid, cultul personalitatii lui ceasca. Ba mai mult, se-apucase sa-si trimita materialele si catorva ziare din tara.

Securitatea a actionat ca in cazul lui Mihalas, in stil iliescian. Dupa realegerea lui ceasca l-au intrebat daca se dezice de materialele respective, ceea ce el a refuzat si au folosit declaratiile obtinute mai tarziu de la colegii de partid pentru a-l acuza ca era “element dusmanos”. Cum el actionase conform statutului si respectand toate regulile a fost greu sa-l “prinda” cu ceva dar s-au descurcat pan-la urma. Cand nu exista reguli incalcate, faci reguli noi, asa ca a fost scos din partid si condamnat, ca orice dizident, la damnatio memoriae.

* * *

Dupa acel an fatidic au mai aparut alte forme de dizidenta in anii ‘70 pe masura ce strangerea surubului devenea evidenta, de la parintele Calciu Dumitreasa – 1, 2, 3, 4 - (arestat din nou in ‘79), la greva din Valea Jiului (‘77) si Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din Romania (matrasit in ‘79) si-apoi, intr-un final al decadei prevestitor-apoteotice, Congresul XII – Constantin Pirvulescu (‘79).

In 1974 eu eram abia in faza de proiect. Nu facusem nici un act eroic, nici macar grozavul si furibundul act de-a ma fi nascut. Dar sunt foarte curios daca au mai fost si altii care au actionat impotriva regimului, pierduti in anonimat..

LE: Am aflat ca Gladwell a tinut un speech acum cateva luni pe tema anului ‘75, un an magic in opinia sa.

Sources / More info: evz-olimpic, evz-tender, wiki-com-rom, wiki-juche, wiki-july, wiki-Calciu, zodian-gh, fora-gladwell

zamo, securitate, securitatea, tomita, toma caragiu, ceausescu, ceaushima, ceausima, tezele din iulie, july theses, comunism, communism, commie, dizidenta, dissident, dizident, disident, ilievici

ceausecu dezgropat, pentru sangele varsat

2011-01-26T01:00:00.002-05:00

Documentele proaspat re-dezgropate si re-publicate cu privire la trecutul lui ceausescu nu mi se par teribil de importante. Dar merita (oarecum) mentionate, cu atat mai mult cu cat azi se implinesc 92 de ani de la nasterea lui in Scornicesti.

Mi-a fost greu sa decid ce videoclip sa adaug, intre cantecul omonim al Adei Milea si Autobiografia lui Nicolae Ceausescu - trailer. Pentru mine, cele mai relevante “descoperiri” din “libertate” sunt imaginile din clipul lui Andries cu interzicerea vizitei si umilirea gratuita a Regelui Mihai, luxul ceausist, de la Congresul cu Iliescu, interviul cu Zoia cat si imaginile cu Iliescu dresat s-aduca cercul. De altfel, Ion Iliescu imi pare c-a fost promovat si permutat nu pentru ca ii era rival lui ceasca, ci tocmai pentru ca ii era un aliat de nadejde si catelus credincios.

Recunosc, spre rusinea mea, ca n-am citit inca Raportul Final CADCR (pres, zdi) desi tot imi propun. Nu cred insa sa-mi dezvaluie vreun mare adevar.

Iata de ce nu am fost teribil de impresionat de publicarea unor documente din trecutul “ilegalist” al lui ceasca. Sigur, e bine ca acestea sunt accesibile, dar oare nu au fost deja “triate” de propaganda comunista? Nu li se aplica si lor replica securistului cu shredder din filmul lui Stere Gulea, voi sunteti cine vreau eu?!

Autobiografia dactilografiata, acoperind perioada interbelica, ocupa o singura pagina – mult mai putin decat ce contine rubrica About a unor minibloggeri de 10 anisori – dar mai usor de parcurs decat cele peste 3 ore ale intregii Autobiografii a lui N Ceausescu. Cele 3 dosare sunt destul de largi: 1, 2, 3 si nu le voi analiza. Altceva mi-a atras atentia in articolul evz:

“Păr castaniu, fruntea potrivită, sprâncenele castanii, ochi căprui, nasul borcănat, gura mică, bărbia ovală, faţa prelungă şi smeadă, semne particulare n-are”. Aşa scrie pe prima filă de urmărire întocmită vreodată pe numele lui Nicolae Ceauşescu.

Era noiembrie 1933, iar ultimul dictator al României comuniste avea doar 15 ani. Mai mult decât atât, era o perioadă în care Siguranţa Statului nu se ferea să aresteze minori, să-şi interneze administrativ “adversarii” sau să reteze orice tentativă de protest, cu argumentul “uneltirii contra ordinii sociale”.

Cu un activ consistent la capitolul “puşcărie politică” mult înainte ca tancurile lui Stalin să întindă firavei mişcări comuniste autohtone mâna decisivă pentru răsturnarea monarhiei, Ceauşescu apare ca un mic infractor în dosarele Siguranţei, uneltind mereu împotriva ordinii sociale, împrăştiind manifeste şi vociferând împotriva gardienilor.

Caracterizarile lui Ceausescu erau de altfel cunoscute inca de la publicarea dosarului, din 2008:

Prima caracterizare ce i se face lui Ceauşescu poartă titlul de “Aprecieri asupra celor care au luat cuvântul la şedinţa Judeţenei Bucureşti din 20 Noiembrie 1945” şi e semnată de un anume Ganea. “Cunoaşte linia politică. Leagă teoria cu concretul. Vorbeşte bine, însă nu cu suficient dinamism” – scrie acesta despre Ceauşescu. A doua, datată “Bucureşti, 20 Dec. 1945” şi semnată “Tincuţa”, e mai amănunţită. Pe deasupra, după cum se vede din cele ce urmează, conţine profeţia “marii perspective” a “elementului” ce era pe-atunci tânărul Ceauşescu: “Cismar, 28 de ani, în UTC din 1934, devotat, discuplinat, inteligenţă vie, nu are atitudine tovărăşească, este ironic, încrezut, dorinţa sa de a se evidenţia, ridicat politiceşte. Cu metoda de comandă a mai lichidat, independent în muncă şi se poate orienta singur, spirit organizatoric nu suficient de dezvoltat, dar face mari progrese, a ridicat mult munca în Sectorul Galben, este puţin personal, ajută la creşterea oamenilor, este energic, metoda în muncă încă slabă, spirit critic şi autocritic în dezvoltare, curajos, vigilenţă slabă, spirit de iniţiativă, spirit colectiv în creştere, morală sănătoasă, element de mare perspectivă”. Pe foaia dactilografiată deasupra observaţiei “nu are atitudine tovărăşească”, “caracterizatul” a pus cu cerneală un asterisc, cu explicaţia, olografă, la final: “Am lichidat mult cu această slăbiciune”. Critica se bazează probabil pe poveştile detenţiei, când Ceauşescu fusese acuzat de tovarăşii săi că se-nfruptă din hrana destinată bolnavilor.

Aflam si ca Leanta ar fi avut un moment de frumusete:

Un raport al Siguranţei din 14 august 1939, referitor la o manifestaţie comunistă care a avut loc la o serbare a lucrătorilor din industria pielăriei, notează că pe stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei fusese aleasă ca „Regină a Muncii” Lenuța Petrescu, muncitoare la fabrica „Jaquard” din Bucureşti. Domnișoara era nimeni alta decât viitoarea soție a lui Nicolae Ceaușescu.

Intrebarea de 100 de puncte este in ce masura putem avea incredere in aceste “marturii”? Cat de probabil este sa fi fost Leanta, cu trupul ei romboidal si mersul de hamsterita o regina a balului chiar si in tinerete? Cine i-a colorat bascuta in albastru, caz doara nu prea erau poze in culori in acele vremuri? Si nasul urias, cum de nu se cunoaste in poza de mai sus? Daca a fost intr-adevar frumoasa, chipul ei simplu, de taranca fara figuri contrasteaza violent cu basca albastra. De altfel, niste “tovarase” o reclama in 1946 pe tovarasa ca “le chinuie”:

2 iulie 1946. Eufrosina Iordache şi Florea Alexandrina, două muncitoare de la Regionala Dunării de Jos, trimit o reclamaţie Partidului, rămasă în dosarul de cadre al lui Nicolae Ceauşescu. Cele două femei fuseseră repartizate în casa cuplului Ceauşescu din Capitală, pe motiv de spaţiu locativ. Locuinţa lui Ceauşescu avea „trei camere de locuit, afară de bucătărie, bae şi un hall mic“, aşa că - spun Eufrosina şi Alexandrina - nu era imposibil să ocupe şi ele o odaie (chiar şi pe „cea mai mică“).

Ceauşescu nu obişnuia să stea în Bucureşti, fiind trimis cu diverse probleme organizatorice ale partidului prin ţară. Într-o zi, întors de la Constanţa, tovarăşul s-a enervat când a descoperit, asupra celor două femei, două hârtii (delegaţii) aparţinând altor doi tovarăşi. Ceauşescu, sprijinit de consoartă, le-a acuzat de imoralitate, fiind sigur că Eufrosina şi Alexandrina s-au tăvălit cu tovarăşii prin patul său conjugal!

Relatările celor două compun o imagine groaznică a Elenei Ceauşescu, multe dintre secvenţe părând desprinse din desene animate: „Era 1 iulie, tov. Lenuţa a venit la noi şi ne-a spus că a doua zi face curăţenie în toată casă şi că noi trebue să ne mutăm imediat, că la ea nu e grajdiu“.

Înainte de acest episod, altul, şi mai tragicomic: „Tov. Ceauşescu, plecând la muncă la Craiova, a rămas soţia sa, tov. Lenuţa Petrescu dela judeţeana Ilfov, care avea două chei la uşă, şi cu toate acestea nu ne dădea niciuna, crezând că noi nu ştim că mai are o cheie! Am aşteptat patru seri la rând (...) seara ca ea să vină. Stăteam pe scări şi lumea se lega de noi (...) făcându-şi diferite păreri despre cum se tratează comuniştii între ei“. Tot Lenuţa le-a încuiat uşa de la baie şi le-a lăsat să „rabde“ zile în şir, le-a făcut intenţionat mizerie în cameră, pentru a le pune apoi în cârcă dezordinea. Reclamaţia n-a fost luată în seamă de partid.

Bob Wylie şi George Galloway, în cartea „Prăbuşirea: Ceauşescu şi Revoluţia Română“ (apărută în Marea Britanie, în 1991), au adunat mărturii care pun sub semnul întrebării probitatea morală a tovarăşei Lenuţa. Conform celor doi, cât timp Nicolae a fost încarcerat, tovarăşa ar mai fi călcat strâmb cu câte un soldat german. „Ştiam că ea nu se dusese la lucru şi m-am gândit că poate e bolnavă. Văzând că nu deschide nimeni uşa, mi-am folosit şperaclul. Când am intrat în camera cu un singur pat, prima privelişte uimitoare a fost uniforma unui soldat german pliată îngrijit pe scaun alături de cizmele lui înalte stând în poziţie de drepţi în mijlocul podelei. A doua a fost şi mai uimitoare: fundul ei mare, gol, proptit în faţa mea. Grozav comunistă: grozav partizană! Ea nu m-a iertat niciodată pentru ceea ce văzusem. M-a urât şi s-a temut de mine totdeauna după aceea“. Aceste vorbe îi sunt atribuite unuia dintre fraţii dictatorului - Nicu (acelaşi pe care, în foaia de date personale, Nicolae îl reclamă drept „simpatizant legionar“).

Generalul de securitate Nicolae Pleşiţă îşi amintea, într-un interviu acordat revistei „Lumea Magazin“: „Vin bun şi... oamenii au început să vorbească. Lina cu Bărbulescu, Nicu (fratele suspect că ar fi surprins-o pe Elena cu altul - n.r.) cu nevasta, alţii... Se întâmpla în 1978... Au început să vorbească... Leana lucrase înainte de război la o ţesătorie din Bucureşti. Umbla prin 1939 cu nemţii...“. Dosarul Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu nu confirmă însă aceste ipoteze adulterine.

"Am locuit şi cu chirie, dar proprietăresele s’au dovedit, de foarte multe ori, a fi cu mult mai înţelegătoare decât aceşti doi tovarăşi.", Eufrosina Iordache şi Florea Alexandrina 1946

Istoria se repeta, dat fiind ca in paginile aceluiasi evz este descris cazul lui Jordan Brown, un pusti de 13 ani care si-a ucis mama si urmeaza sa fie judecat ca adult. Oare nu cumva urmatorul citat:

Pe de altă parte, în privinţa sa poliţia politică a lui Carol al II-lea nu s-a înşelat. Tânărul inofensiv şi speriat din 1933 avea să devină peste ani cel mai dur tiran din spatele Cortinei de Fier. Semnele începuseră oricum să apară încă din perioada în care agenţii Siguranţei îl filau zi şi noapte.

..este un self-fulfilling prophecy, in aceea ca tratand un pusti ca fiind criminal, poti sa fii sigur ca asta va deveni? Desigur, crimele americanului si cele ale lui ceasca sunt complet diferite, dar ideea principala este aceeasi: cel mai sigur mod de a transforma un copil cu judecata incomplet formata in criminal este sa-l tratezi ca atare. Cam asta se-ntampla si in Orientul Mijlociu cu trupele care considera fiecare arab tanar un potential terorist.

Cred ca oricine este dictator suficient de mult timp ajunge sa-si faca prorpria pagina in wikipedia istoriei asa cum are chef. Atat Leanta cat si Ceasca nu fac exceptie iar ingroparea si dezgroparea (ProTV, TVR1, TVR2, AP, Accent, Actualitati) lor a fost un ritual fara rost.

Sources / More info: imdb-ceau, militia-spi, evz-ceau, evz-brown, ovidiu-ceau, wikir-ceau, wiki-ceau, ab(n)c, trmbrr: 1, 2, 3

zamo, ceausescu, ceausexu, ceausism, ceausima, comunism, arhive, documente. leanta, leanza, leantza, acad dr ing, academician doctor inginer, savanta de renume mondial

VC Tudor: This is SPARTAAA!

2011-01-04T14:53:00.001-05:00

Incepusem sa vorbesc in articolul precedent despre acest mestesug specific romanesc, PROSTIA. Spuneam ca nu am timp sa explic de ce sunt romanii cainosi unul cu altul, si cand colo - dar ce se-ntampla – Vadim Corneliu Tudor ne vorbeste din biroul din care ar fi trebuit sa fie evacuat.

Prima tentativa de evacuare a esuat parca mai putin tragic. Cand am vazut acum primul clip (1, 2, apa) am inceput sa daydream ce fain ar fi fost sa fiu si eu acolo, cum mi-ar fi scapat un pumn sau mai mult in fata Tribunului, sa aiba si el motiv sa fie umflat. Apoi mi-am amintit ca nu-s violent si ca de cate ori am fost violent mi-a parut rau de victime.

In plus, n-ar fi suficient sa-l pocnesc pe Vadim; toti imbecilii care l-au votat pe el, pe Becali si pe eBa sa ne reprezinte in Parlamentul european (ca apoi sa se mire de ce nu scapam de ~~vize~~ Schantage) ar trebui pocniti si ei. Sigur, exista p-acolo si idioti similari precum Mogens Camre, dar two wrongs don’t make a right.

Si-uite-asa incepem sa-ntelegem ce se-ntampla in draga noastra tarisoara. Romanii sunt cu un pas inaintea mea. Ca si-n blogo.ro-oaie, toata lumea isi da reciproc suturi in koae, la gioale si oriunde apuca.

Dintre toate comentariile vis-a-vis de show-ul montat de Vadim, cel mai fain imi pare cel al lui Pauly Luca: mai ramanea sa spuna This is SPARTAAA. LE: Ar fi putut sa spuna si “You do not speak here” precum Tsu’tey catre Sigourney Weaver in Avatar, fiindca asa stim si de la avocati ca se vorbeste cu Pulitia Rumuna. Asta-i show-ul perpetuu al lui Vadim de cand s-a trezit ca e “libertate, manca-ti-as”. Daca asculti clipul de mai jos, incepe prin a intreba “transmite cineva in direct?”. Cand se trezeste urland si camerele pica pe el, are un moment de realitate, privind camerele care-l privesc. Cand camerele se fixeaza iar pe biata femeie care incearca sa “discute”, se trezeste iar urland pentru a le aduce inapoi.

Ce inteleg cei care l-au votat? “Io-te bre, cum se apara Tribunul! Pai asta o sa ma apere si pe mine cand vin sa ma exproprieze din locul meu caldut. Lasa-l in Parlament, ca sade bine acolo. El e singuru’ care se lupta pentru noi, oamenii obisnuiti. El si numai el ii tine piect bestiei de la Cotroceni, sursa tuturor necazurilor.” Unde “oamenii obisnuiti” pot fi foarte bine politistii romani, care sunt cu 25% mai multi decat media europeana si care considera ca meseria lor consta in a se ruga de oameni sa respecte legea. Daca n-o respecta, asta e, problema lor (a "cetatenilor").

Ca sa nu mai vorbim ca sub un despot mai far'de manusi, ca cel pe care-l lingea cot la cot cu Paunescu, Vadim n-are nici un haz.

Fara numar, vere, fara numar si un calduros La Multi Ani !

Sources / More info: This is Sparta, paulyluca-blogo.ro-oaia, evz-umilite

zamo, vc tudor, vadim tudor, corneliu vadim tudor, corneliu zelea codreanu, romania mare, prm

PdM VIII - Paunescu care escu

2010-12-21T01:00:00.003-05:00

Vreau sa reatac subiectul Paunescu. Atunci cand am scris despre el prima oara habar n-aveam ca urma sa moara in cateva saptamani. Si cum a murit, aproape toata lumea a sarit sa-l injure. Ceea ce a facut articolul meu critic oarecum anost. Precum omul intelept care vara schiaza si noaptea alearga (sau cum era?), criticul care se respecta e bland cand altii taie-n oase.

M-am gandit sa redescopar asadar, alaturi de voi, cei doi cititori ai mei, cateva din poeziile sale (se deschid dedesubt, ca de altfel majoritatea link-urilor din articol) mai putin cunoscute denigratorilor sai (printre care si eu). De ce, de ce-as face asta?

Consider ca in tonele de maculatura publicate se afla probabil si cateva nestemate, dar ele sunt mult prea inglodate in (n)oro(r)i. Volumele sale kilometrice se vindeau ca painea calda, cu tona, contribuind la incalzirea globala nu numai prin greutate si transport, ci si prin masacrul copacilor osanditi sa-i suporte logoreea. Sunt convins ca Adrian Paunescu era responsabil in cea mai mare masura pentru crunta lipsa a hartiei igienice din Romania.

N-am putut sa nu ma-ntreb, asadar, daca toata aceasta (i)maculatura nu avea cumva ca rost sa disimuleze asa-zisele poezii dizidente? Raspunsul este un ferm NU! Poeziile dizidente n-au fost publicate din cate am reusit sa inteleg in timpul vietii lui ceasca.

E un cadou de Craciun memoriei sale, ca sa nu mai vorbim ca limba sa este legata inseparabil de noada lui ceasca, a carui moarte o vom sarbatori in curand.

Atentia mi-a fost atrasa si de fiul sau Andrei care declara recent in Libertatea (citate din lib-paunescu):

a fost impresionat de înmormântarea tatălui său, atât de natură cât şi de toţi oamenii adunaţi
“Am fost impresionat şi de numărul impresionant de oameni veniţi"
el a spus că singura dorinţă pe care autorul a avut-o înainte să moară a fost să trăiască
“Nu se poate folosi acest brand uriaş [Cenaclul Flacara] fără Adrian Păunescu", a declarat Andrei, însă a precizat că vrea să fie publicate discurile şi toate imaginile.

Inmormantarea bardului din Copaceni s-a bucurat de participarea (1, 2) lui VC Tudor (pentru cei care nu stiu, asta-i omul ce-si plateste chiria pentru sediul partidului sau injurand guvernantii si lingand despotii) care i-a inchinat o elegie, cam ca cea inchinata de bardul copacist lui ceasca (1, 2, 3), sustinand ca Paunescu si-a botezat fiul Andrei dupa Apostol. Ultima poezie ne-a parvenit atat recitata de poet cat si in aranjamentul lui Eugen Stan. Poetul nu numai ca a favorizat-o in testament pe mezina, careia i-a lasat partea leului din averea de 3.7M euro, dar explica si de ce a iubit-o mai mult: era “ultima sa expresie”.

Multe-ar mai fi de zis, dar pe langa ca ma doare capul, m-a prins o usoara greata. Va las cu Mircea Badea, declamand doua din poeziile sale, dand din mana si stergandu-si cate o lacrima, asa cum a-nvatat de la Base.

Mircea Badea nu e si n-a fost vreodata jurnalist, tot asa cum Adrian Paunescu, VC Tudor sau Becali n-au fost niciodata politicieni. Ei sunt cu to(n)tii entertainers; confuzia e-a noastra intru totul.

LE: Poezia Soferul si nevasta-sa imi aminteste de Halebarda lui Sorescu pe care acesta din urma chiar a publicat-o in anii '70. S-ar zice ca pentru fiecare 4-5 scrisori pupincuriste, Paunescu scria in secret cate o poezie "critica". Cum pe acestea din urma nu le-a publicat in cursul vietii lui ceasca, asta il face intr-adevar poet de curte. Daca nu este deja clar, publicarea acestora i-a anulat in cel mai bun caz sclavajul precedent. Mircea Badea, care vede "valoarea" lui Paun Adrian dar nu si pe cea a lui Cartarescu este tipic pentru majoritatea romanilor, care vibreaza la show-ul Paunescu / VC Tudor dar raman neatinsi de arta un pic mai cerebrala. Insasi ideea de a fela Puterea este foarte pe intelesul vulgului, pe cand ideea de coloana vertebrala exprimata intr-o masura mai mare de existenta lui Cartarescu pare falsa si din alt film. Intre poeti, Paun Adrian ramane cel mai mic numitor comun.

Sources / More info: psdcs.ro, rov-paunescu, v&c-paunescu, lib-paunescu, oc-opinii, adv-opinii, Tudor vc Paunescu: 1, 2, 3, 4, evz-photo-paun, palade-paunescu, iliesiu-comunicat, der Spiegel, [comparativ] [esential]

zamo, paunescu, cenaclu, pupincurist, pupincurism, disident, dizident, dissident, disidenta, dizidenta, bardul, bard, bardanal, poezie, lirica

Cenaclul Paunescu

2010-10-04T10:36:00.003-04:00

Taman am primit prin email a doua oara o poezie de Paunescu, cu subiectul “Porcul scrie”. Sa va zic ce cred despre el.

Poezia pare a fi raspunsul bardului la intrebarea “Vreti sa cuceriti femeia?”. Mai mult, este o rescriere pentru vremurile noastre a Povestii Povestilor, cunoscuta si sub numele de Povestea Pl-ii. Nu am certitudinea ca ii apartine, dar nici nu m-ar mira.

Timely, considering Cracanel has just replied to my last comment..

Ca megalomania sa a cauzat morti in 1985, ca poponeata ceausista era curatata pe rand de el si de celalalt godac, ca multitudinea de scuipati absorbiti in barba cu prilejul craciunului 1989 nu l-au impiedicat sa devina Senator, toate acestea sunt un LIRIC FAIL.

Cheia de Adrian Paunescu

Mari poeti, de-a lungul vremii, au asemanat femeia
Cu o floare, cu un soare, c-o zeita, cu-o scanteie,
Cu o apa, c-o papusa...
Eu, cum nu-s poet prea mare, zic ca seamana c-o usa.

Usa catre fericire, usa catre mangaiere
Usa ce spre taine duce galopand... luna de miere.
Usa catre inrobire, usa jugului etern
Usa care iti deschide perspectiva spre infern...

Deh, dar ca s-ajungi sa intri, e-o problema delicata
Fiindca mai intai de toate, usa trebuie descuiata.
Si treaba se face bine si devine fericita
Nu cu cheia la-ntimplare, ci cu cheia potrivita.

Cheia ei originala, orice usa-n lumea asta
Dupa nunta si traditie are cheia ei, si.... basta!
Dar de iei un gen de usa , simpla, dubla sau de tei
Si-ai sa vezi ca merg la dinsa doua sau mai multe chei

Stai, n-o sparge cu toporul, nu tipa, nu fa scandal,
Ia-ti mai bine portofelul si te du la tribunal.
Ca sa-ti iei o alta usa , liber trebuie sa fii
Si-asta costa, dupa leafa, de la 3 la 7 mii!

Cand alegi o usa noua, trebuie s-o faci cu arta
Sa n-aiba, Doamne fereste, broasca defecta sau sparta ...
Ca broasca atat e buna, pana n-a scapat la chei,
Ca pe urma n-o mai fereci, nici cu doua nici cu trei.

E asemeni cu ulciorul, care dus prea des la apa
Te trezesti ca-i sare smaltul, ori se sparge, ori se crapa...
Usa este ca gaina, ca abia cand e batrana
Mai matura si mai coapta, face supa cea mai buna.

Da, dar care om in viata nu si-a spus in gandul lui:
"Da-o dracului de supa, vreau un piciorus de pui"?
Usa este ca un loto, zice pustiului un tata
Nu e nici o diferenta - dai un ban, mai tragi odata

Insa, dragul tatii, afla, nu tine cat vesnicia,
Ca exagerand cu joaca, ti se strica jucaria.
Am vazut o usa care a trait in viata toata
Ca o sfanta cuvioasa, si-a murit nedescuiata.

A urlat la dansa cerul, cu o voce ca de crai:
"Hei, stafie ingalbenita, poate vrei sa intri-n rai?
Mars la iad, acolo-i locul pentru-o scandura uscata
Ai trait degeaba-n lume si-ai ramas tot incuiata."

Ce te temi mereu de usa ? o sa-mi spuneti cu temei,
Habar n-am. Aveti dreptate, sa vorbim atunci de chei.
Fiindca principalu-n lume, nu e gandul, nici ideea
Nu e focul si nici roata, principalul este cheia..

Si exista chei... o groaza, cati barbati, atatea chei,
Ca de cind e lumea lume, cheile le tin la ei..
Unele sint lungi si groase, sau subtiri ca un siret
Altele mici, delicate, ce deschid si un fiset.

Principalul nu-i marimea, important - la orice usa -
E sa se loveasca cheia si sa fie....... jucausa.
Sa nu se indoaie-n broasca si sa tina la-nvartit.
Chei de lacate, valize, de casete, frigidere,

De camari, de manastire, pivnite sau sifoniere,
Ar mai fi cheia franceza, cheia la casa de bani,
Chei de la Turnul Londrei sau facuta de tigani,
Dara, ce te faci amice, ca din sute de modele

Tu te chinui toata viata cu o cheie de... sardele?
Merge ea cat merge bine, dar apoi prinde rugina
Si-atunci nici Gerovitalul n-o mai scoate la lumina!
Poti sa-i dai cu glaspapirul, smirghel, pile, ciocolata,

Tot ce-ncerci este zadarnic, ti-a iesit din uz si gata!
'Geaba-ncerci, 'geaba te zbuciumi si degeaba-ti iesi din fire.
Nu te mai vaita la lume, nu e vina nimanui,
Leaga-o cu-n siret sau funda, fa-i un nod si pune-o-n cui!

Sunt atitea chei pe lume, cheia "sol" si cheia "fa",
Dar asta nu te-ncalzeste daca n-ai tu cheia ta.
Si... zicind cum zic batranii.... la o tinerete noua,
Zici... privindu-ti amintirea...

*"AH, DE-AS FI AVUT EU DOUA!"*

Paunescu ramane in continuare un “poet popular” in fiecare sens al cuvantului. Cand eram mic, ii permiteam sa ma duca in acea stare de “exaltare si excitatie lirica”, dar azi nu prea mai imi vine. I-am citit poezia in diagonala. Iata ce zice wikipedia despre evenimentele din 1985:

A member of the Union of Communist Youth between 1966 and 1968, and, between 1968-1989, of the Romanian Communist Party, Păunescu gained control over a major weekly publication, Flacăra and became the producer and host of the only itinerant folk and pop show in the country, Cenaclul Flacăra, founded in 1973. He was a member of the Romanian Communist Party Central Committee and "court poet" of the dictator Nicolae Ceausescu.

In 1985, during his show, held at a stadium in Ploieşti, a heavy storm started. The electrician of the stadium warned him that the sound system was not properly protected against water and it would be better to stop the show. Păunescu replied that he would assume the risk, telling the crowd that "We, the Cenaclul Flacăra, can defeat anything, even the storm" and asking that the gates be closed. Due to the storm, water infiltrated the electrical installations and created a short circuit, leading to a blackout in the stadium. People rushed to the exits, which were however closed. Since nobody knew how to open the gates, a stampede was triggered. Several people died and a few dozens were wounded. The number of victims is unknown mainly due to the secrecy during the Communist era: at the time, no newspaper mentioned the event.

On June 16, 1985, he received a "warning" from the Communist authorities for causing the accident.

Ca toate kilometricele poezii ale bardului si aceasta poate fi rezumata in cateva cuvinte: “folositi sapunul cheia!”.

Sources / More info: wiki-paunescu, wiks-Pov-sq, paunescu-oficial, poezii, bp-prof-paunescu, paunescu-boala, vox-paunescu, yt-paunescu

zamo, poet, poezie, lingau, pupincurist, povestea pulii, pula, pulalau, bard, baradanal, bardul

Cele mai bune 10 filme romanesti

2010-09-03T01:00:00.002-04:00

Imboldit de Calin Hera, m-am gandit sa fac si eu un top al celor mai tari 10 filme romanesti. Si cum eu ma uit in principal la filme strainesti, pentru mine "tari" in context inseamna "reprezentative", mai precis filme care-mi amintesc de Romania.

Un astfel de top a fost publicat intr-o carte, filmele fiind alese de 40 de profesionisti intr-un sondaj al Asociatiei Criticilor de Film. Intrebarea "Care sunt cele mai bune zece lungmetraje de fictiune romanesti produse din 1912 si pana azi?" a rezultat intr-o lista de 59 de filme. Iata ce-a iesit:

1. "Reconstituirea" de Lucian Pintilie
2. "Pădurea spânzuraţilor", de Liviu Ciulei
3. "Moartea domnului Lăzărescu", de Cristi Puiu
4. "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", de Cristian Mungiu
5. "Secvenţe", de Alexandru Tatos
6. "Nunta de piatră", de Mircea Veroiu şi Dan Piţa
7. "La Moara cu noroc", de Victor Iliu
8. "A fost sau n-a fost?", de Corneliu Porumboiu
9. "Proba de microfon" de Mircea Daneliuc
10. "Croaziera" de Mircea Daneliuc.

Diferenta dintre criticii romani si mine este ca eu nu apreciez un film pentru aderenta la o reteta de succes, succesul la festivaluri sau succesul de public. Eu ma uit la filmele romanesti pentru a-mi aminti de Romania asa cum o stiu sau pentru a o vedea asa cum s-a schimbat. Am ajuns la urmatorul top, ordinea fiind mai degraba vag cronologica in ce priveste actiunea decat valorica:

1. Reconstituirea (1968) de Lucian Pintilie

Nu-i un film lung, nu-i vesel, nu-i nou, dar e un film superb. Surprinde perfect absurdul comunist, detasarea nomenclaturistilor si lipsa de orizonturi a pustimii sau a “oamenilor muncii” prin prisma relatiilor interumane si a unei intamplari anoste, care se termina cu moartea unui amarat; din greseala, desigur. (imdb 7.8) yt-reconstituirea

2. Amintiri din Epoca de Aur (2009) de Cristian Mungiu

Putine filme ce privesc inapoi beneficiaza in aceeasi masura de actorie excelenta si un scenariu bun. Mai multe povestioare independente – de fapt, mituri uribane – intretesute de firul galben al epocii. Cam ca Paris Je T’aime, dar nu la fel de variat. (imdb 7.9) yt-amintiri

3. Faleze de nisip (1983) de Dan Pita

Am povestit filmul si-am inclus clip-uri cu ocazia articolului despre plagiat si Andruska. Imi place ca miroase a comunism si esec de la o posta. (imdb 8) yt-faleze

4 months, 3 weeks and 2 days (2007) de Cristian Mungiu

Filmul lui Mungiu a intrunit probabil cele mai multe acolade obtinute vreodata de un film romanesc. Este vorba despre un avort in Epoca de Aur, subiect tratat bestial – mai mult la propriu decat la figurat. Filmul face parte din proiectul Amintiri.. (imdb 7.9) yt-faleze

5. Croaziera (1981) de Mircea Daneliuc

O comedie cu gust amar – o croaziera pe Dunare (spre deosebire de “proba de microfon” din 1980, la mare). Un grup de muncitori fruntasi in "intrecerea socialista" intre diverse intreprinderi au fost rasplatiti cu o calatorie ce include gig-uri de munca patriotica (aka slave labor) prin diverse intreprinderi. Imi amintesc cum un ochelarist incerca s-o ademeneasca pe Tora Vasilescu intr-un port, sub o barca, noaptea, cu “vreau copil de la tine”. (imdb 7.1)

6. Balanta (1992) de Lucian Pintilie

Am mai mentionat filmul cand vorbeam despre "trecutul meu politic". Ca si filmele bazate pe romanele lui Preda (Marele Singuratic, Morometii, Cel mai iubit.. etc), Nunta de Piatra (Fefeleaga), La moara cu noroc (Slavici) sau Rebreanu (Padurea Spanzuratilor), si acesta se bazeaza pe romanul lui Ion Baiesu si poate ca n-ar trebui sa-l includ. Dar nu-mi amintesc sa fi citit romanul si filmul mi-a placut la nebunie.. (imdb 8) yt-balanta

7. Hartia va fi albastra / Stare de Fapt (1996) de Stere Gulea

Am prezentat Stare de Fapt intr-un week-end cu Stere Gulea. Despre Hartia va fi albastra (2006) de Radu Muntean si generalii revansarzi care si-au ucis trupele din prostie si USLA-sii care-au murit aiurea, ca “teroristi”, ar fi trebuit poate sa scriu un articol separat, dar n-am facut-o fiindca-i deprimant. Ar trebui sa aleg numai unul dar imi este imposibil – cu greu am inlaturat “A fost sau n-a fost?”. Ambele au de-a face cu “revolutia” sau mai bine zis macelul inutil din 1989 dar in timp ce Radu Muntean “povesteste” cum o masina de USLAsi au fost impinsi la moarte, Stere Gulea ne arata povestea unei asistente medicale si a urmarilor “insubordonarii” sale unui tortionar.

8. Amatorul & Apocalypse on Wheels (2008) de Alexandru Solomon

Amatorul este celebrul scurt-metraj Validation (prezentat in lista have a nice week) adaptat si-ntors pe dos pentru Romania. Mi-a placut mult filmul lui Marian Crisan (2006), dar este considerat scurt metraj, asa ca-l iau impreuna cu “Apocalipsa dupa Soferi” al lui Solomon, impreuna fiind aproximativ cat un lung metraj. Cele doua filme surprind perfect (alaturi de Filantropica si Nesfarsitul) evolutia si tarele societatii romanesti de dupa 1989. Ar mai fi cateva vazute in editii precedente trff, dar acestea doua imi sunt cel mai proaspete in minte. (imdb ?) yt-apocalipsa

9. Filantropica (2002) de Nae Caranfil

Mentionat in treacat in panda de batrani in aprozar cand discutam egoista placere a altruismului, filmul s-a bucurat de un oarecare succes comercial. Reuseste sa fie distractiv si totodata dramatic si sa ma lase cu o impresie placuta, chit ca trateaza un subiect neplacut si oarecum rusinos. Un film asemanator este Wild Dogs, dar nu-i facut de un roman si nu-i nici la fel de bun. (imdb 7.8) yt-filantropica

10. Nesfarsit (2007) de Cristian Nemescu

California Dreaming combina cultura rurala si-ncapatanarea unui “boss local” cu pragmatismul american. Dintr-asta iese “turismul sexual” promovat de Mazare, primarul orasului romanesc care avea la un moment dat cele mai multe cazuri de SIDA: Constanta. (imdb 7.9) yt-nesfarsit

Altele

Evident, am omis multe filme care poate ar trebui sa se regaseasca aici. Operatiunea Monstrul sau Boogie, desi excelente, nu sunt totusi experientele mele in Ro. Am ras cu lacrimi si febra musculara la stomac cand eram mic la Nea Marin si BD dar probabil ca daca le-as revedea acum, cu greu as ramane treaz. Actorul si Salbaticii se refera la o vreme cand totusi n-am trait si desi m-a impresionat jocul lui Toma, filmul in sine nu are pentru mine aceeasi incarcatura emotionala ca restul din top.. Eram prea mic cand am vazut filmele lui Dan Pita (Pas in doi, Noiembrie ..) si Daneliuc (Senatorul Melcilor, Glissando) iar tematica lor era relevanta unor varste mai inaintate si nu prea le mai tin minte. Am vazut si celelalte filme al lui Pintilie (Ete Inoubliable, Dup-amiaza etc), dar cred ca Reconstituirea de pe primul loc le contine cumva si pe restul. Atat Weekend cu mama cat si mai recenta sa adaptare masculina - Eu cand vreau sa fluier, fluier, se refera la o realitate pe care am trait-o si eu, dar totusi parca e nitel prea trasa de par pentru a ma identifica si eu cu ea. Nu am inclus documentare din principiu. Nu voi explica de ce filmele lui Nicolaescu nu se regasesc in topul meu..

Leapsa este, ca si cea a lui Calin Hera, deschisa tuturor, dar merge in principal catre cei din blogroll (br.zamo.ca), si anume: tlon, runbaby, verbiaj, donazz, ciobix, feeria, diana coman, alex, alphadog, piu, tunisia, omul-simplu, zamolxys32, ionutu, cartim, amestecate, reinvented, scaietina, angela, anonimul, luana, Dr Lecter, arana, krossfire, lollitta, gabitza, braingineer, revolutia verde, mocos, mihai, flavius, nelinistitu, diana, andruska, cristian lisandru. You’re welcome

Sources / More info: ch-t10, 9am-t10, evz-c10, yt-t10

zamo, film, filme, movie, movies, moviez, top, epoca, romaniafilm, azopan, azomures

Colaj de puoze nostalgice

2010-05-01T09:36:00.001-04:00

Am vrut sa testez aplicatia de puoze-colaj a unui concitadin – Vince Cheung. Am pus poze din Bucurestiul vechi, poze de la liceul si scoala mea generala, poze din Drumul Taberei..

A iesit un colaj cam baban, dar mie-mi place si-i fain. Privelistea de la dormitorul meu:

De Romania ma leaga in principal anii de scoala generala. Si cei de liceu, dar mai putin..

Tine mouse-ul deasupra fiecarei poze..

Am turnat o gramada de poze, de hover-it cand m-apuca nostalgia canaglia.

Aceleasi poze, in alta forma:

Sources / More info: SC-BucRo, SC-paw

zamo, shapecollage, collage, photo, photos, poze

mai multi securisti decat sub ceasca

2010-02-04T01:00:00.002-05:00

Am aflat recent o stire bulversanta: exista in prezent in Romania mai multi securisti decat pe vremea Odiosului si asta in conditiile in care populatia a scazut, economia inca nu s-a oprit din prabusire si suntem - zice-se - o tara nedictatoriala, in spanacu' ma-sii de treaba (http://j.mp/votbase)!

O stire pe care n-am vazut-o suficient comentata in blogo.ro-oaie se refera la Securitatea noastra cea de toate zilele, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Niste jurnalisti italieni (la reppublica) au citit in Adevarul ca guvernul Boc a marit fondurile pentru aparatul represiv chiar in toiul unei crize economice financiare si-au descoperit ca Romania are mai multi securisti decat pe vremea lui Ceasca.

Dar inainte de securisti, sa ne bucuram cu o conversatie de acum cateva zile c-o pretena.

sex & candy

Am avut o conversatie cum ai cand faci chestii pe computer si din cand in cand treci prin fereastra de Pidgin sa mai indrugi una, alta. Intre altele, imi zice:

(1:49:30 PM) AstraNOW: sau... enema and anal?
(1:49:42 PM) AstraNOW: asta ar fi varianta safe
(1:51:17 PM) zam0lx1s: corect
(1:51:24 PM) zam0lx1s: putini oameni stiu asta
(1:51:28 PM) zam0lx1s: tu de unde stii?
(1:57:29 PM) AstraNOW: daca iti spun va trebui sa te omor pe urma
(1:57:42 PM) AstraNOW: sau sa-ti fac ceva foarte rau
(1:58:04 PM) AstraNOW: presupun ca am aflat in acelasi mod ca si tine
(...)
(2:04:37 PM) AstraNOW: fii mai explicit
(2:07:24 PM) zam0lx1s: nu-mi place sa fiu explicit. daca securistu' care ne urmareste are sub 18 ani?
(2:08:15 PM) AstraNOW: ma sperii
(2:08:56 PM) zam0lx1s: si nici macar n-am fo explicit. dac-as fi fost, te kki pe tine de groaza.
(...)
(2:15:09 PM) AstraNOW: da' faza cu securistii nu-mi place
(2:15:16 PM) AstraNOW: serios, ma sperii
(..)
(5:25:45 PM) AstraNOW: nu stiu, nu pot sa trec peste niste chestii pe care mi le-ai zis astazi
(5:26:17 PM) AstraNOW: e ca si cum ai stii mai multe despre mine
(5:26:34 PM) AstraNOW: si nu e de la sex anal
(5:27:21 PM) AstraNOW: si imi dau seama ca par psihotica
(5:27:48 PM) AstraNOW: si ca defapt tu nu ai nici o treaba cu viata mea whatsoever
(5:28:13 PM) zam0lx1s: aha
(5:28:44 PM) AstraNOW: deci... decat "aha" "k" si ":)"
(5:28:52 PM) AstraNOW: mai bine imi dai o palma
(5:29:28 PM) zam0lx1s: n-am cum prin internet
(5:30:00 PM) AstraNOW: am o boala cumplita pe securisti

Nu cred ca pare psihotica. A fost o vreme cand eram cu totii:

Unii n-am incetat niciodata. Nu ma refer la flacara viole(n)ta, ci mai degraba la spionomania presei (adevarul-politicienii)

Ca sa vezi intreaga conversatie, va trebui sa stii parola si s-apesi link-ul de jos. Prietenii stiu care e.

ashea multi geims blonzi

Ce spun italienii, care va sa zica?

In primul rand, spre rusinea mea, nu am reusit sa gasesc articolul din Adevarul la care se refera articolul italienesc. O fi un Adevar din provincie, dar chiar si-asa, nu prea le am cu inteligenta sau culesul ei.. Daca tu stii, baga-l in comentarii, rogu-te. Iata traducerea mea:

România, lideră de spionaj. Nici macar Ceauşescu n-a avut atâti James B(l)ond(zi).

de Cerina GIULIA

De patru ori structurile de informaţii deţinute de principalele ţări din Europa, 7 departamente de informaţii şi un serviciu de informare (SRI şi SIE) cu o rată de ofiţeri pe cap de locuitor de şase ori cat FBI şi de cinci ori MI5 britanic."Un caz unic şi impresionant," a raportat presa locală. România este acum lider european al spionajului în Europa. Cum nu era nici pe timpul teribilei Securităţi a dictatorului Ceauşescu.

Facand lista organizaţiilor de spionaj ale fostului gigant comunist, cotidianul Adevarul gaseste ca "nu este doar un număr mare de servicii de informaţii, ci şi un număr impresionant de agenti operativi." O investiţie considerabilă pentru premierul democrat Emil Boc care baga masiv bani in serviciile secrete în timp ce guvernul reduce finanţarea în aproape toate sectoarele administraţiei publice. În unele departamente, de fapt, sunt creşteri de 40 la sută. Şi acesta este cazul Serviciului de Informaţii Externe (SIE), unul din principalele departamente române de informaţii, care în 2010 va cheltui până la 52 de milioane de euro.

Dar anomalia este nu numai în volumul de cheltuieli şi investiţii. "România - raporteaza presa locală - a ajuns astăzi, în democraţie, sa aiba mai multi ofiţeri sub acoperire decât a avut în timpul dictaturii lui Ceausescu. Faimoasa Securitate româna, una dintre cele mai puternice si brutale poliţii secrete din lume, desfiinţata în 1989, a fost compusa din 6 departamente, toate cu scopul de a contracara disidenţa interna. Un serviciu de informaţii urias atunci când sunt luati în considerare, printre altele, cei 11000 agenţi şi aproape o jumătate de milion de informatori care tin de Direcţia Generală pentru operaţiunile tehnice şi Direcţia de contraspionaj, structuri care au controlat unul dintre cele mai înfricoşătoare sisteme de control al populaţiei, de multe ori bazat pe delatiune. Dar nu atât de mult în comparaţie cu numerele reale. Până în 2010, de fapt, ziarul româneasc numara "12 mii agenţi numai în ceea ce priveşte Serviciul Român de Informaţii".

În comparaţie cu trecutul, informaţiile culese de Bucuresti si-au schimbat aspectul. Nu numai garzi de corp paramilitare pentru oameni de afaceri. Defalcati în funcţie de aptitudini în 7 departamente, dintre care multe sunt dedicate comunicatiilor interne şi externe, James Bond-zii contemporani n-au renunţat, in ciuda adoptarii de tehnologii sofisticate, la spionajul "stil vechi": informaţiile furnizate de surse umane. O activitate în care România excelează si datorită căreia Bucureştiul, de asemenea, a câştigat inca o favoare NATO.

La cativa kilometri de graniţa cu Ungaria, de fapt, o statie astăzi, în centrul de spionaj şi contraspionaj din Oradea, un centru - numit de Alianţa Atlantica "de excelenţă" - format din agenti români, made in NATO. Potrivit Observatorului Balcan, centrul este încă "în construcţie", chiar dacă ziarele locale au salutat deja cu slogane titluri de genul: "Românii, cei mai buni spioni din NATO".

Activităţile desfăşurate de oameni în domeniul HUMINT (Human Intelligence), au de a face cu achiziţionarea de informaţii strategice prin contact uman, cu co-optarea de agenţi, informatori şi observatori. Pentru România, nimic nou. Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii de confirma: la sfarsitul anilor '80, odată cu prăbuşirea regimului Ceasescu, într-o ţară de 22 milioane de locuitori circa 700 de mii au fost informatori ai Securităţii. Intre acestia, chiar şi copii în vârstă de 12 şi 14 ani.

Un stoc de resurse umane la dispozitia guvernului care ii reutilizeaza, 20 de ani mai târziu, in serviciul fostilor duşmani din "blocul capitalist". Cu o titulatura deja revoluţionara: "Transformarea un instrument al regimului comunist într-un aparat în serviciul democraţiei", a declarat cercetatoarea român-americana Florina Matei. Chiar luând în considerare poziţia strategică a ţării, o răscruce de trafic, care reprezinta noi amenintari reale pentru întreaga Europă: contrabanda de femei-sclavi, copii, droguri şi arme. Dar pentru romani acest înflorire de spioni români ar putea redeschide rănile vechi, cicatrizate astăzi, în termeni "democratici", după cum reiese din controversa implicarii serviciilor secrete în campaniile electorale şi in viaţa politică a ţării.

In sumar:

4X structurile europene similare
6X mai multi agenti in SRI si SIE decat in FBI (us)
5X mai multi decat in MI5 (uk)
crestere singulara de 40% in SIE – 52 milioane euro
Secu – 11000 de agenti, 6 dept, 700000 de informatori la 23 de milioane locuitori
SRI – 12000 agenit, 7 dept, la 21-22 milioane
centrul de spionaj Oradea – cadou NATO pentru excelenta romanilor in spionajul “old style”

Evident, o comparatie SRI + SIE ar fi mai corecta fata de FBI + CIA si eventual NSA, dar echivalentele sunt in general (si colonel) greu de stabilit si cu atat mai mult in limba italiana. Comparatia cea mai interesanta ar fi cat avanseaza averea unui spion american dupa o cariera de 20 de ani in comparatie cu avansul celei a unui spion roman. Adevarul-prosperi chiar face o astfel de ancheta la Timisoara, ancheta din care aflam ca fostii adjuncti ai Securitatii Timis o duc bine: Radu Tinu a fost director la Fabrica de Ţigarete, iar acum conduce ASIROM sucursala Timiş; Atudoroaie este patron la Centrul Comercial Euro şi reprezentant al mall-ului timişorean. Nici faimosul Lupoi n-o duce rau. Singurii care-o duc rau sunt romanii din Spania, care, in ancheta Adevarul, nu-s in stare nici macar sa raspunda la telefoanele propriilor organizatii.

bizguim, maria da

Pe de o parte, deplang resuscitarea vechilor structuri. Ca libertarian, visul meu ar fi sa traiesc intr-o lume unde asa ceva nu-i necesar – nu numai serviciile secrete, dar chiar statul si guvernul. Evident nu este (inca) posibil si probabil nu va fi posibil in timpul vietii mele. Si-n aceste conditii, intreaga poveste devine un domino.

Americanii au pus prea mult accentul pe tehnologie si-s la pamant cu informatiile “stil vechi”, umane, inca din anii ‘90. Evenimentele 9-11 etc sunt un rezultat direct al acestor lipsuri, printre altele. Poate asa se explica si “suprareactia” americanilor si stabilirea inchisorii de la Guantanamo bazate pe tortura pe baza manualelor comunistilor chinezi. Tortura nu are ca scop extragerea de informatii impartiale, ci extragerea de confesiuni mincinoase care sa justifice deciziile celor din varful piramidei.

Romania n-a avut aceasta tehnologie, dar a avut o uriasa turma in Secu, din care o parte chiar erau inteligenti.

Desi s-ar putea spune ca Ceau-Secu a picat din pricina prostiei Secu, exista unii care sustin ca el a fost inlaturat ca urmare a unui complot Secu. Iar noi trebuie sa ne ajutam aliatii si sa ne justificam admiterea in NATO. Activitatea de spionaj cea mai intensa se petrece la margine de imperiu: in anii 60-80, era Vienna si Austria; amu e randul nostru.

Este foarte putin probabil ca toti acesti agenti lucreaza pentru NATO si ca guvernantii romani vor rezista tentatiei de a-i folosi impotriva opozitiei, stil Nixon.

Semne bune anul are, insa: “maica-mea spunea ca in ograda la ea criza n-a ajuns” ne zice Emil Boc.

LE:Am gasit si un videoclip care sa mearga cu "Habar n-ai ca-s langa tine". E facut de Spy, niste canadieni, si l-am pus primul in lista de mai jos.

Sources / More info: repubblica, traducere, oradea-nato, ziare, adevarul-prosperi, adevarul-politicienii, adevarul-spania, adevarul-lupoi, yt-securitatea

zamo, romania, republica, reppublica, sie, sri, securitate, secu, spionaj, spioni, espionage, espionnage, buget, boc, emil boc, cia, nsa, fbi, police, politie, polizia, militie, militian, militieni, spionomanie, spionita

Descifreaza conversatia!

Trecutul meu politic I - copchilaria

2009-12-22T01:51:00.006-05:00

De vreo saptamana si, probabil, cu atat mai mult in urmatoarele zile, vom (re)trai evenimentele din acel evanescent amurg de regim din zilele tarzii ale lu' decembr'e. Si vreu a scrie despre ~, da-ntai tre' sa zic de trecutu' mai 'departat.

Cum am tot discutat politica pe acest blog, ar cam fi cazul sa iti dau un telefon si sa-ti explic “cine suntem si ce vrem” – cu alte cuvinte sa fac un bias disclosure. Care bias se refera la modul cum am crescut si cum am absorbit cunostinte politice, mod care continua sa ma influenteze.

Educatia mea poltica a-nceput cu mult inaintea orelor de PTAP, cand deveneam toti maro in jurul gurii si in special diriga. Acelea erau orele pentru care salvam “Rapoartele catre Congresele PCR”, manualele de limba de lemn din care citam minciuni verbatim.

A inceput cu bunicul.

Care bunic a ocupat la un moment dat niste pozitii oarecum avansate in nomenklator. Ca apoi sa se-apuce sa-l critice pe Ceausescu pe vremea cand inca nu era la moda, iar Almanahul Urzica nu fusese inca asanat, deratizat si obliterat. A urmat arestarea, disparitia si o transformare in directia postului de radio Europa libera, pe care-l asculta cu sfintenie. Stiam toate astea vag, fiindca nimeni nu vroia sa-mi spuna, cu atat mai putin bunicul, care taia orice intrebare scurt: “toate la vremea lor”. Bine, asta nu se referea numai la politica, ci la orice alte intrebari, cum ar fi “de ce se tot suie cocosul pe gaina si de ce ea sta?”.

Seara era intotdeauna momentul Europei Libere. Orice zgomote erau strict interzise, cu exceptia celor lumesti produse de bunic. “Asa fac germanii” spunea, daca as fi protestat. Era probabil un mod de a omagia echipa redactionala din Germania Federala si de a-si exprima simultan oprobiul si dezprobarea pentru Ceasca.

Evident, nimic nu stimuleaza dorinta de cunoastere ca blocajul informational. De veghe in lanul de secara n-ar fi ajuns asa de populara daca n-ar fi fost initial cenzuarata. La fel si Balanta lui Baiesu. Iar bunicul meu, care-i cunoscuse personal pe unii din mai-marii vremurilor, refuza sa vorbeasca despre asta cu mine, indiferent cate luni adaugam la varsta dupa cei 9 ani. Tot ce-mi ramanea era sa observ schimbarile fetei sale la auzul stirilor, pe care le ascultam intr-o tacere ritualistica. Cina dura cel mai mult – trageam de ea cat puteam. Cred ca niciodata mamaliga cu lapte sau cartofii fierti cu marar si unt n-au luat ore-ntregi – de parca-i mestecam sublingual.

Fiecare mormaitura, incruntare, clatinarea a capului era un semn, si pe baza cuvintelor ce radiau din radio si a “probelor faciale” construiam tot felul de teorii, pe care apoi tot eu le daramam in cea mai mare parte, metodic. Ma simteam ca un detectiv emotional care reconstituia scheletele de dinozaur pornind de la doi solzi si-un dinte. Uneori, testam ipotezele cu grija, prin invaluire, urmarind si analizand reactiile, fiindca o abordare directa ar fi atras obligatoriu o scatoalca si – cel mai grav – un nou embargo cognitiv.

Cand “a venit vremea” in sfarsit, n-a mai fost timp. Eu eram tot mai pe fuga, prins in alte probleme si blestem kafkaesque, iar viata din bunicul meu era tot asa. Informatia iesea anevoios la lumina si multele mele intrebari, acumulate in ani de ascultat si studiat problema, mai mult enervau decat ajutau.

Intr-o zi, cand am scris alor mei intr-o scrisoare ca “bunicul – cum il stiti – asculta Radio Europa Libera aproape tot timpul, chiar si reluarile”, bunica mi-a citit scrisoarea inainte s-o trimita, a cenzurat-o, si a reprodus-o bunicului. El m-a acuzat ca vreau sa-l distrug, eu i-am acuzat ca-mi incalca dreptul la viata personala, si fiecare dintre noi nu-ntelegea care-i problema celuilalt.

Si azi, cand citesc amintirile lui Cartim, Alphadog, Nelinistitu sau trimiterile lui Flavius catre celelalte articole din presa, mi se face dor de acele vremuri si ma bucur ca n-am cum sa ma intorc inapoi fiindca in ciuda dementei acelei ere, tentatia-i mare.

Comentariile vor fi posibile numai in episodul final al acestei serii.

Sources / More info: 100Kro, catcher-salinger, cartim-decembrie, alphablog-decembrie, nelinistitu-decembrie, flavius-lambada, puric-zidul, gorbi, dw-ceau, ziua-valentin, rfi-durandin, rfi-times, yt-patpievici@rel, yt-europa-libera

zamo, trecut, copilarie, pionier, pionieri, pionierat, politica, puolitica, pulitica

anti-CONTRA-basE IV - Geoana

2009-12-06T09:51:00.002-05:00

Am tot amanat sa scriu despre Geoana, intrucat nu-i ceva pozitiv iar el n-o duce tocmai bine. Iata ca-n final am reusit cu chiu, cu vai, sa-mi vantur ideile pe pajistea propriului blog, m-apropii de ceea ce ar trebui sa fie finalul, cu exceptia cazului in care iese si asta prea lung si tre' sa-l mai sparg in cateva articole. Cam asta-i partea finala a raspunsului meu la articolul lui AlphaDog, dupa ce am vorbit despre despotismu' lu' Base in prima parte, am raspuns apoi punct cu punct argumentelor sale intr-a doua, si-ntr-a treia am descris Romania ideala, de care cred ca Base ne apropie mai mult.

Scaparile recente ale lui Geoana nu mi se par cele mai grave. Totusi nu este clar ca SOV i-a jucat o festa si l-a-mpins in groapa de RONi, speculand deschiderea sa de diplomat spre dialog. Base spune intr-una ca arestarea lui Popa il trage in jos pe SOV si desi nu cunosc chichitele povestii, n-am auzit pe nimeni sa spuna ca n-ar fi asa. O presedintie Base ar genera un guvern care ar respecta puterea judiciara si-ar lasa-o sa-si faca treaba intr-o masura mult mai mare decat o presedintie PSD. Spun asta pentru ca Videanu, vicepresedintele PD-L a fost gasit vinovat si amendat cu PD-L la putere iar Nastase n-a avut nici o treba cu procuratura cat a fost el la putere.

Desigur, intalnirile mai mult sau mai putin secrete cu SOV si Moscova ar putea fi explicate prin “deschiderea la dialog” pe care si Iliescu o avea. Asta inseamna ca Geoana merge pe motto-ul keep you friends close and your enemies closer, adica “tine-ti prietenii aproape si dusmanii si mai aproape”. Pana si Abraham Lincoln a zis, probabil inainte de a fi asasinat:

oare nu-mi distrug inamicii facandu-mi-i prieteni?

Sigur, democratul din mine ii recunoaste lui Geoana dreptul de a se intalni cu cine pohteste si a nu face din asta un mare tambalau. Acesta este un drept fundamental. Oricine este inocent pana cand este demonstrat cur-rupt. “Dovezi. [pumn in masa]. Aratati-mi dovezi!”, vorba Leantei. Si sunt convins ca nici aliatii Romaniei nu se vor supara atunci cand, inaintea unei intalniri importante NATO la nivel inalt Geoana are o intalnire la fel de tiptila (sic) cu Putin si / sau bin Laden. De altfel, sunt multe de invatat de la rusnaci, such as cum sa fii presedinte independent ca Medvedev in timp ce Putin ramane pupetar sef.

Ar fi incorect sa nu ne uitam si la intalnirile echivalente ale lui Base, care le-a dat interviuri lui Zoso si lui Andrei Gheorghe. Si democratul din mine este aproape la fel de uns pe suflet, cu atat mai mult cu cat in timp ce meeting-urile lui Geoana au ramas practic secrete pana nu le-au facut ai lui Base publice, cele ale lui Base au fost facut cu scopul de a fi facute publice. Si daca probabil Geoana le-a facut promisiuni lui SOV si lui Putin, este foarte probabil ca si Base a promis lui zoso Ministerul Blogurilor iar lui Andrei Gheorghe Presedintia CNA.

Ana Birchall si Geoana

Modul cum a gestionat acesta scandalul Ana Birchall este in opinia mea cel mai mare minus al sau. Este ceva peste care nu pot trece. Asa cum Ciutacu zice ca orice este preferabil lui Base, inclusiv Stalin sau Osama, tot astfel nici eu nu pot trece peste lipsa de coloana vertebrala a lui Geoana.

La vremea respectiva am scris despre Ana Birchall in doua randuri: link-uri la filmulete in se ia pe cale orala si CV-ul - cand ce e-n gusa NU e si-n capusa. Mi-a venit greu sa-i iau apararea asa cum ar fi trebuit, pentru ca PSD nu este un partid care sa ma excite in vreun fel, nici macar porno. Dar desi am considerat ca nu-i datoria mea sa-i iau apararea, aceasta campanie josnica de discreditare a sa m-a oripilat. Ana Birchall continua sa fie un avocat de Yale si va scoate intotdeauna carute de bani cu meseria ei. S-a maritat cu un tip cu nume englezesc si ar fi putut bine-merci ramane in afara tarii, dar a preferat sa se intoarca si sa intre in mizeria puoliticii romanesti. Si intoarsa, se implica in Educatie, unde nu-s niciodata bani, numai stress, cerinte absurde de parinti guvizi si mult suflet & smotru de amorul artei (adica neplatit). Sa fie asta din cauza ca are copii de varsta scolii?

Dac-ar fi sa-i credem pe pundits (datatorii cu parerea), traiectoria femeii medii in politica incepe undeva in stanga in tinerete, cand viseaza cu ochi mari si umezi la egalitate si colectivism, si se indreapta catre dreapta dupa ce are copii, cand i se pare totul o vorba goala si vrea sa stranga cheag pentru puii sai. Ana Birchall sfideaza aceasta zicala, ramanand ferm la stanga, in tabara PSD, desi are toate motivele sa treaca in dreapta. Poate ca in spatele mastii de avocat care misca hartii a ramas o fetita idealista cu par lung si ochi negri, care viseaza la o Romanie cu adevarat europeana.

Ce ma agraveaza pi mini este ca toti cei care s-au uitat la filmuletul cu pricina si au crezut ca-i adevarat, n-au luat in consideratie posibilitatea ca este un clip filmat intre ea si sotul ei (si eventual furat de cineva care a dobandit acces la computerul lor). Prezumtia automata este ca ea “o suge” pentru a fi propulsata politic, uitand ca la resume-ul (CV-ul) ei, Geoana ar trebui sa fie cel care i-o suge. In fond, cand tii oameni ca Vanghelie in partid, trebuie sa-i contrabalansezi cu ceva.. Si apoi, urmand firul logic explicat in pumno-palma lu’ Base, ce conteaza nu este ce face Ana Birchall in viata sa privata, important (si singurul lucru pe care-l iau in considerare) este ce poate face pentru mine ca alegator si ca parte din bobor. Cu abilitatea de a se concentra asupra unei probleme si de a o rezolva in mod logic si transant – sepcific meseriei ei – combinata cu idealismul dovedit prin alegerile pe care le face, Ana este candidatul perfect pentru sefia Ministerului Educatiei. Cred ca ea este singurul om credibil care poate re-transforma Educatia romaneasca in ceva cu care sa ne mandrim; cel putin, in Romania mea ideala.. Si nu prin rezultatele varfurilor, ci prin ridicarea nivelului general, care-i la pamant.

Si ce-mi face Geoana? O trimite intai la Vaslui, considerand ca bucurestenii au mai mult acces la Internet si-au vazut clipul. Apoi, dupa o intalnire cu baronii de Vaslui, in care probabil acestia protesteaza (“ba, ne trimiti C aia streina si pe oamenii nostri care ne dau bani nu-i lasi sa catindeze”), o scoate si-o trimite sa candideze in diaspora. Unde oricine stie, PSD-ul n-are si n-a avut vreodata sanse. Sigur, eu am zis “eu as lua in considerare ceva ce n-as fi crezut ca s-ar intampla vreodata: as vota PSD!”, dar ca asta sa se-ntample partidul ala trebuie sa se lepede mai clar de japite si de orientarea spre Rasarit, ori cand cineva i-a spus asta pe sleau.. “Niste nemernici! – vedeti ca se filmeaza..” Si-n primul rand, sa-i apere pe-ai sai de astfel de porcarii!

Indiferent de cine castiga alegerile, vreau s-o vad pe Ana Ministru al Educatiei sau macar consilier. Cred ca este singura care poate misca ceva acolo. Eu sunt un blog mic, nu ma citeste nimeni, eu nu-i pot face campanie. Am scris despre ea ce-am crezut, dar nu cred ca cei care-mi citesc articolul despre ea trec mai departe de link-urile la filme, desi sper. Si faptul ca Geoana nu a reusit sa tina piept baronilor de Vaslui si-a trimis-o in diaspora, unde n-avea nici o sansa, imi spune ca acest om care-l acuza pe Base de “tradarea prietenilor” este un ipocrit care nu are vana necesara conducerii. Un om ca Ana Birchall are nevoie de suportul partidului. Poate nu este maestra in a fi aleasa, poate n-are rabdare sa lucreze cu oamenii, dar daca e sa fim cinstiti, este ingrozitor de dificil pentru o femeie sa-si pastreze feminitatea, sa fie ferma, sa fie inteligenta, sa aiba CV / resume si sa reuseasca sa fie aleasa.

Cand romanii erau atacati in Italia, cine a-nceput o petitie pentru ei? Cand tabloidele britanice au batut campii cu romanii care aduc SIDA, cine a luat pozitie? Raspunsul in subsolul paginii..

Tarile scandinave au cote de participare a femeilor in viata publica si economica. Eu nu vreau sa se-ajunga si la noi acolo, dar pana una-alta, femeile se regasesc intr-o proportie infima in guvern si parlament. Vrem sa avem femei care nu-s stridente si enervante ca Hillary?! Vrem femei care isi pastreaza sarmul dar fac si treaba? Pai sa le protejam si sa le ajutam sa ajunga in fata, unde pot schimba ceva! Si asta inseamna, probabil, sa fim barbati.

De fapt, se poate spune ca asta este vina lui Base: de fiecare data cand a facut o boacana (cand i-a raspuns aiurea lui Crin, faza cu “tiganca imputita”, etc.), se poate spune ca isi proteja familia de intruziuni nedorite. Si de fapt, asta e-o chestie pe care omul mediu o-ntelege; numai noi, ‘telectualii lu’ peste avem pretentia sa-si lase descoperit cuibul in numele unei intangibile perfectiuni.

Religia pupincurismului

Am scris mult despre Ana deci voi fi scurt aici. Orientarea acestuia catre religie, alegerea Patriarhului ca reper moral, faza cu florile sunt penibile. Religia lui Geoana este mai mult de vazul lumii. Stiu asta, fiindca am rude in Moldova, si-am vazut cum toata lumea il ia pe Dumnezeu in brate indiferent ce porcarii fac. Dumnezeu este o optiune privata, nu are ce cauta in viata publica. Cand israelienii ocupa pamanturile palestiniene, o fac in numele lui Dumnezeu. Cand arabii explodeaza si ucid oameni, la fel. Cand crestinii prigoneau evrei si musulmani, tot in numele Domnului o faceau. Hai sa-l lasam in pace, sa nu-l haituim ca pe Base (vezi F&P in subsol).

Mai degraba, alegerea Patriarhului tradeaza nevoia de a se ascunde in fustele cuiva. Obsesia consensului vine nu din diplomatie, ci mai degraba, din inabilitatea de a lua o decizie. Si teama mi-e ca Johannis nu va putea nici el multumi toti cei din coalitie si ca actualul stalemate se va repeta.

Sanatate si-un praz verde!

Dintre toate caracteristicile importante pentru un presedinte, Geoana conduce intr-una singura, si aceea nu este tocmai rezultatul muncii sale. Este vorba de tinerete si sanatate. N-am stat sa ma uit la cifre si data nasterii, si poate a suferit si el operatii, dar spre deosebire de Base, care se resimte clar dupa “atentia” constanta a presei, Geoana pare mult mai odihnit. Imi este grozav de teama ca Base nu mai face fata cinci ani. Mai precis, poate cu fata o mai scoate la capat, dar cu organele interne, mai greu..

Poate intr-o buna zi Geoana va ajunge la nivelul lui Base si ii doresc asta. Are timp, este mai tanar. Dar ca sa ajunga acolo, trebuie sa invete sa ia decizii mai intelepte (o chestie esentiala pentru un presedinte), sa se prezinte mai bine in timpul unei dezbateri, sa nu foloseasca cifre fara sa cunoasca intreaga poveste din spatele lor, si, cel mai important, sa-si sustina oamenii valorosi cand sunt atacati, in special cand il ataca pe titularul impotriva caruia merge ca-si tradeaza vechile prietenii.

In sumar, Geoana are doua defecte uriase pe care nu i le pot trece cu vederea:

Nu are sange-n pll si nu-si apreciaza valorile, dar isi propulseaza japitele
Nu intelege importanta secularismului (care n-are nimic de a face cu religia noastra ortodoxa, ateismul sau agnosticismul) si e slugoi

Si stiu c-am scris mai mult despre Ana Birchall decat despre Geoana. Poate ca undeva, in adancul meu, mi-as dori s-o vad pe ea conducand acest partid. Pe de alta parte, imi dau seama ca este mult mai greu pentru ea sa fie aleasa decat pentru costumul de Halloween care este Geoana. C’est la vie care este..

Sources / More info: nasu-poza, base-tiroida, base-hernie, karla-bruckner, karla-bruckner-comentarii, F&P-dumniezo, ana-birchall-oficial, Ana-Birchall-petitie, ziare-ana-birchall, Ana-Birchall-sesizare, evz-Ana-Birchall, time4news-ana-birchall, birchall-youtube, wiki-ana, yt-birchall

zamo, dezbatere, debate, debating, prezidential, presedintie, presedentie, prezidentiale, prezidentiali, prezidentiabili, pro, con, contra, guvern, guvernare, opozitie, sov, sorin ovidiu vintu, vantu, geoana vs. basescu, ana birchall, team, team play

anti-CONTRA-basE I – despotismu

2009-12-04T16:10:00.005-05:00

Am amanat, am tras de timp.. Nu mai am scapare: ii raspund lui Alphadog, c-asa-i cinstit! Adica, nu se mai poate, ma-ntelegi?!? Cu-atat mai mult cu cat vad ca si Zizzou s-a-ntors din preumblari si mi-a raspuns la dezbaterea cu Parlamentu’.

Intr-o dezbatere de turneu, trebuie sa iti joci rolul fara echivoc – altfel n-ai sanse sa castigi. Ai sansele cele mai mari de castig daca te poti detasa emotional de discutie, poti judeca la rece, poti alege strategia cu cele mai mari sanse de castig, si apoi sa mimezi / joci sinceritate, concern, lacrimi de crocodil si orice altceva este nevoie pentru a trezi emotie in sufletul ascultatorului / spectatorului si pentru a-l face sa treaca de partea ta. Cei care nu reusesc sa se detaseze nu au sanse sa convinga, pentru simplul motiv ca ei nu pot intelege punctul de vedere pe care-l combat. Si daca nu te poti uita la adversar ca la un aliat ratacit si confuzat, cum sa-l convingi sa se alipeasca la corpul tau de opinie?!

Broblemu’ care iashte

Problema mea in aceasta dezbatere este ca pe de o parte sunt detasat, in aceea ca desi inclin spre Base, am serioase indoieli in ce-l priveste iar intrebarile pe care le am vor ramane fara raspuns – mai bine zis, fara raspunsul pe care mi-l doresc. Normal ar fi sa prezint numai argumentele care sustin teza mea, dar chiar daca am avea un mecanism clar care sa determine cine a “castigat” dezbaterea, ma intereseaza mai putin s-o castig decat ma intereseaza sa aleg omul cel mai bun pentru tara. Eu personal nu am un avantaj nici cu unul, nici cu altul. Faptul ca un guvern non-PD-L va pedepsi probabil diaspora pentru sprijinul total oferit lui Base ma lasa rece.

Bardidele

Nu este nici un secret ca PSD sunt urmasii bolshevicilor (securo-ciocanistii moscoviti), PRM reprezinta securistii si comunistii cretini si inadaptabili iar PNL – PD-L optiunea Vest, cu tot ce implica ea. Diferenta de baza intre PNL si PD-L este Base; i.e., PNL este un partid liberal de dreapta fara Base. Diferenta dintre PSD si PRM este ca-n PSD exista oameni nitel mai deschisi la minte si poate si tineri care nu reusesc sa inteleaga ca pentru a redistribui avutia in societate trebuie intai s-o creezi si ca avantul revolutionar (deseori, din pacate) nu creeaza bani, ci numai guillotine si morti premature. PRM contine in principal hoituri securo-ciocaniste. Castigul unei majoritati parlamentare si “succesele” depline (cum silabisea, in dezbatere, Crin), vor continua sa eludeze PNL cata vreme continua sa se defineasca prin ceea ce nu este. Adica, Base.

Bazele

Multi dintre cei care inteleg ce-i democratia si cu ce se mananca si care nu iau decizii pe baze strict emotionale au devenit alergici la Base. De cate ori ii vad dovleacul in sticla, ei simt probabil un junghi in stomac. Probabil cel mai bine aceste dureri sunt exprimate de Simona Tache, in ce promite ea ca este ultimul ei articol puolitic dinainte de alegeri. Sincer, eu as vrea sa vad mai multe, dar imi dau seama ca blogul ei este de divertisment.. Daca insa vrea sa publice aici, eu ma bucur desi n-o pot plati cum probabil o plateste Catavencu (adica pot, dar numa’ in natura).

Si, probabil, alergicii au un sambure de dreptate. Este foarte putin probabil chiar si pentru o tara saraca in talente oratorice ca Romania ca un singur om sa detina Adevarul Absolut – presupunand ca asa ceva exista. Este si mai putin probabil ca toti oamenii din tabara adversa sa fie loaze, dar sa devina Om instantaneu cand trec in tabara ta, precum Oprea. Mai departe, o fi viata o prada si politica o curva, dar aceasta lupta continua in care-i angajat cheliosu’ nostru drag e obositoare de privit, d-apai sa mai fi si-n ea. Eu ma uitam la el in dezbateri si mi-e teama ca in curand incepe sa clacheze – ca sanatate fizica, nu numa’ de sub chelie.

Sunt momente cand tre’ sa-ngropi securea razbelului, sa-nlocuiesti pipa de Popeye cu ce a pacii si sa iei loc la masa tratativelor. Si sa nu-ti bagi plt pana n-ajungi la un compromis – fiindca, de fapt, asta-i politica: arta compromisului. Cartea lui Sun Tze sau cum il cheama e buna s-o stii, dar nu s-o citesti in fiecare zi inainte de culcare. Mai bun e Dalai Lama pentru asta. Sau Paunescu, cat timp citesti numai numerele paginilor.

Daca e s-o zicem p-a’ dreapta, Base are impresia ca este prim-ministru. Rolul lui ca Presedinte intr-o republica semi, cum e-a noastra, este sa fie un factor de echilibru, sa lase Prim-ministrul sa-si faca treaba, sa sprijine politica externa, sa iasa la o berica sau vanatorica si cu presedintii camerelor, sa aiba o amanta oficiala stiuta de toti cei din jur si trecuta sub tacere de presa in schimbul unor favoruri, in fine, chestii d-astea, prezidentiale. Base insa a redefinit rolul presedintelui, facandu-l principalul creator de umbre in fata reflectoarelor. Base vrea sa fie si presedinte, si prim-ministru, si patriarh, si tata de model, si sot-model, si probabil, intr-un final apoteotic, dumniezo. Ori asta nu-i chiar OK, intr-o tara unde democratia, logica, dezbaterile, alegerile si institutiile sunt cadouri noi, iar boborul inca se joaca cu pocnitorile in care-s infasurate.

Emi-lu’ Constantinescu

Cu ceva ani in urma, presedintele de p-atunci al tarii a facut o vizita-n Canada. Parte din aceasta vizita a fost un discurs rostit in fata unui club de afaceri, gen Chamber of Commerce. Si-am fost invitat si eu alaturi de cativa amici. M-am dus in costum, am mancat bine, si-apoi l-am ascultat pe Presedinte (sau l-am ascultat intai si p-orma am mancat; oricum, in mod sigur am mancat bine). Discursul nu m-a impresionat. Dl. Presedinte l-a citit in intregime, cu ochii in jos, si de cateva ori era sa ma-nec cu erorile babane din discurs. Acum, poate ca erorile nu erau vina lui – speech-urile sunt scrise de obicei de altii. Dar cand tii un discurs cuvintele sunt numai un pretext. Cuvantarea este un prilej ca ascultatorii sa-ti vada focul din ochi si energia din gatlej. Fomeile tre’ sa viseze la tine la orizontala iar brabantii, daca au fete nemaritate, tot la asta. D-asta tre sa stii ce vorbesti si sa vorbesti in cea mai mare parte liber, sa te conectezi cu audienta, privind pe fiecare-n ochi. Sigur, poti sa ai cue cards (eu prefer o lista de puncte), dar daca nu privesti oamenii in ochi, mai bine le trimiti emailuri.

Dupa eveniment, am avut ocazia sa facem poze cu el. Eu nu ma gandisem la asta, nu-mi adusesem aparatul foto, dar ceilalti venisera pregatiti. Si fiecare s-a pozat, si cand a venit randul meu, am rugat-o pe persoana care tinea aparatul foto sa-mi faca si mie o poza. Am stat la coada, lasandu-i inainte pe cei cu aparat, si gandindu-ma la ceva dragut sa-i spun (si mi-era greu, ca-n minte-mi veneau numai greselile din speech), si cand am dat noroc, chiar m-a impresionat strangerea sa de mana: ferma, barbateasca, prezidentiala. Apoi s-a-ntamplat ceva ciudat. Dl Presedinte mi-a zambit si simtind ca vreau sa ma retrag, m-a tras si mai mult catre el. Eu nu m-am prins de ce, dar nu m-am speriat, omul emana emotii pozitive. Abia dupa am aflat: persoana cu aparatul foto nu-mi facuse poza, iar Constantinescu a prelungit momentul pana cand poza a fost mimata. Persoana cu aparatul foto nu prea ma-nghitea (lucru pe care eu il stiam vag, dar nu-i acordam importanta) si a considerat ca nu este fotograf personal.

dilema constantinesciana

Eu am ramas cu impresia ca dl Constantinescu este un om deosebit si bine intentionat, dar nu foarte eficient in a se inconjura cu oameni de isprava (ca altfel nu m-ar fi tinut pe mine asa aproape) . Si m-am gandit deseori ca poate ar fi putut face mai mult, dar era constrans de rolul sau constitutional si de dorinta sa de a respecta regulile jocului. Nemultumirea generala cu “domnia” sa a rezultat eventual in revenirea bunicutei la putere. Mandatul sau a facut cum nu se poate mai clara dorinta poporului de a avea un Presedinte supraom, care la nevoie, trage tara de mana, inspre inainte (sic), in suturi, pumni, palme si scuipati, cum de altfel fac aproape toti parintii romani cu odraslele. Ca dl Constantinescu a ales drumul etic, n-a incalzit pe nimeni cu nimic – nu i-a-ncalzit pe biografi, n-a-ncalzit tara, n-a-ncalzit pe omul de rand si nu m-a-ncalzit nici pe mine, ca tot fara poza am ramas. Sigur, se poate argumenta ca facutul pozei nu era treaba lui, cum poate nu era nici discursul. Dar in viata asta tot ce conteaza sunt rezultatele. Pe nimeni nu intereseaza ce ar fi facut Constantinescu ca Prim-Ministru, sau ce ar fi putut face daca ar fi avut sprijinul nedisimulat al Aliantei, ce conteaza este ce a facut, sau mai precis ce N-a facut. In locul lui, Base i-ar fi tras persoanei un pumn in aparat, zicandu-i: “puoza, ti-am zis?!”.

Acum, Alphadog aproape ca m-a convins cu articolul sau. Voi reitera deci, in format pi larg, argumentele sumarizate in articolul de ieri-alaltaieri.

cuz everybody knows, almost doesn’t count. except PARTEA a II-a
(comentarii in ultima parte).

Sources / More info: stache-base, dobre-ba, 8-worst-handshakes, 9-crappy-handshakes, alphadog-guest, emil-zoon, wiki-emil, yt-emil-constantinescu

Tonight, Timpuri Noi!

2009-11-12T17:13:00.010-05:00

As all the Toronto fans know, Timpuri Noi will perform for one night only tonight, Thursday at 7-8pm. I have a bunch of tickets to give away as my English-speaking friends could not make it.

I’ve written about them in the past, first, when the organizers were “testing the waters” regarding a possible concert, then when they appeared in a festival of East-European diss(id)ent music.

Growing up behind the “iron curtain” had certain disadvantages. Strangely, as a kid, you do not understand them, as that is the only normality that you know. Though I got to travel “outside” as a kid, and thus I had a frame of reference, my memories growing up are generally positive, and so are my friends’. These positive memories are imbued in my brain on the soundtrack of those times. And in that soundtrack (or “column of sound”, as we literally say in Romanian), very close near the top stand, agitated, these unlikely musical heroes.

Apart from their amazing artistry, their music is also symbolic for a certain “refusal to be afraid”, that more and more people had started to display. The late Eastern-European regimes of the 80’s were based on fear of reprisals more so than on the reprisals themselves and thus, speaking truth to power carried censorship consequences more so than actual jail time.

For instance, the anthem dedicated to the lightbulb “becule, stai aprins, becule – noi te iubim!”, makes little sense to a Western listener, even if translated: “lightbulb, stay lit up, we love you!”. Without knowing the background, one could presume that it's a dimwit's attempt to replace Viagra or Cialis with a ~~prey~~ prayer. However, in the context of life plagued by managed blackouts that the general population had to endure in order to feed energy to the wasteful industries that provided full employment, it was a statement of Resistance expressed in MegaOhms. Similarly, most of their political songs need long-winded explanations in order for their message to be understood by the uninitiated, precisely because the message had to be disguised. Unfortunately, I don’t have that luxury now.

I bought several tickets for their concert with the intention to invite several non-Romanian friends to attend, but they could not make it. So I’ll be giving them away. I’ll post a message on my Facebook account (the one with my real photo) so please respond to that one or leave a message here.

The Romanian band Timpuri Noi, known for their politically engaged songwriting, will perform in Toronto for one night only at Hollywood on the Queensway, 1184 The Queensway (map)

Toronto - Thursday November 12, 2009 Purchase tickets here

c ya @ the concert!

Sources / More info: wiki-Timpuri-Noi, rockmania-timpuri-noi, official-site, album-review, yt

zamo, timpuri noi, modern times, show, rock, concert, alternative, giveaway, tickets

Zamolxis guide to Herta Müller I

2009-10-09T01:00:00.005-04:00

I am EXTATIC!!!! N-am auzit de ea inainte sa fi castigat premiul Nobel, cum n-auzisem nici de francezul care a castigat in 2008, dar cu cat citesc mai mult, cu atat ma excit mai tare! E musai s-mpartasesc ce aflu cu cei 2-3 oameni care ma citesc, poate iau si eu un Hertzer sau un BlogIdol. Voi incepe sa scriu acest ghid prin a face mai mult spatiu sub birou.

Primul meu gand, citind stirea, a fost “alta Aglaja Veteranyi” (despre care am spus deja ca nu reprezinta cultura romaneasca). Trebuie sa scriu si despre ea mai pe larg, pana nu uit.. Al doilea gand, uitandu-ma la poze, a fost ca seamana leit c-o matusa. Hover or Guess:

Al treilea gand, la aflarea castigatorului Nobel-ului pentru pace a fost sa-mi bag picioarele, ghid despre Obama nu fac!

to arrive, one has to depart

Este posibil s-o fi luat razna (sau radna), cert e ca nu numai eu: in alte stiri “culturale” este planuit un Dallas remake. Este intr-adevar ciudat ca un om de care sincer nu auzisem pana la premiul Nobel mi se pare acum ca seamana cu matusa-mea.

Ironia evenimentului nu consta in aceea ca nu-i romanca, sau ca fara persecutia regimului ceausist poate n-ar fi avut toate aceste trairi acumulate si nevoia de a le exprima ci, mai degraba, ca frustrarea romanilor cum ca aproape nimeni nu se realizeaza in interiorul tarii este ogilindita de frustrarea americanilor. Care americani se plangeau inca de anul trecut ca suedezii dau cu Nobel-ul in scriitori obscuri, nemaiauziti. Nu pot decat sa ma bucur ca academicienii suedezi continua traditia. Care isi are radacinile in spiritul suedez de “wimps”, cum le zicea Don Cherry. Acum cateva decade, un psiholog suedez a-nceput a cruciada impotriva “bullying”. A mers din scoala in scoala (ajungand la peste 80% din scoli) si a explicat cu graiul si cu carti de ce este important sa fie eliminate incentives for bullying. Rezultatul este o societate atat de deschisa si open-minded incat m-am indragostit de ea instantaneu (nu numai de societate). Pana si Gladwell scrie in Outliers despre un profesor suedez care vroia sa lead in clasa incercand sa dispara.

Acest wimpy spirit, antitetic directiei in care se-ndreapta americanii de la Nixon, Reagan & Bush incoace, va garanta ca premiul Nobel va servi in continuare descoperirii de autori aproape necunoscuti in America de Nord. Desi, daca ne obisnuim cu ideea, vom fi cu siguranta surprinsi. Alegerea lui Obama ca recipient al premiului Nobel pentru pace 2009 are mai mult de a face cu calitatile aparent contra-establishment ale acestuia, decat cu o dorinta de a alina suferinta culturala americana frustrata de Nobel inca din anii ‘90.

nu-i romanca, dar ar fi putut fi

Proza sa pare imbibata cu un liric simt al limbii si ofera o descriere de onestitate brutala a vietii corupte din micile orase romanesti. Firul povestii este insa greu de urmat poate si pentru ca incearca sa ofere mai multe prin limbaj decat prin actiune iar sinceritatea sa este deseori depresiva. Priveste-i numai colturile gurii, ca sa-ntelegi

Citind articolele din presa anglo, se impun cateva precizari: Muller, Mueller si Müller sunt intr-adevar echivalente, dar Nabat si Banat nu-i acelasi lucru, iar Banatul n-a fost niciodata o regiune majoritar germana / svaba (daca a fost, propagandhi nu mi-a zis). Ceaucescu, CeuaSecu si Ceausescu nu-i tot aia, printre altele fiindca de Secu nu ne-am despartit si nu ne vom desparti niciodata. De fapt, asta-i si durerea ei cea mare: dupa ce au tot intimidat-o Secu cu metodele lor cretine (interogari pe fond sonor de femeie urland, fortare sa manance oua fierte cu ceapa – WTF!?!), a ajuns in Germania unde a descoperit ca este in continuare urmarita si exista vestigii ale acelorasi structuri de putere. Parintii ei au fost pierit in urma represiunii comuniste, ea a fost membra a unui grup de tineri svabi Aktionsgruppe Banat, care a fost desigur persecutat probabil fiindca suna intelectual. A lucrat o vreme ca traducatoare la Tehnometal si apoi a fost “disponibilizata” intrucat n-a vrut sa-si traduca si colegii pe-ntelesul Secu. Iata ce zice wikipedia:

Ulterior, şi-a câştigat traiul lucrând la câteva grădiniţe şi acordând ore particulare de germană. Biografia sa este prezentată în volumul "Regele se înclină şi ucide". Volumul de debut, "Niederungen" - "Ţinuturile joase", a apărut în 1982, după o puternică confruntare cu cenzura, care i-a defrişat simţitor manuscrisul. Peste doi ani, cartea a fost publicată şi în Republica Federală Germania, exact aşa cum fusese scrisă de autoare. Reacţia autorităţilor din România a fost dură: i s-a interzis să mai publice. În 1987 a emigrat în Republica Federală Germania, împreună cu soţul ei de atunci, scriitorul Richard Wagner. Din 1995 este membră a Academiei Germane pentru Limbă şi Poezie (Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung). În anul 1999, Herta Müller a fost nominalizată de guvernul german la Premiul Nobel pentru Literatură. În anul 2008, Herta Müller a fost nominalizată pentru a doua oară, din partea Germaniei, pentru Premiul Nobel pentru Literatură.

După ce a fost nominalizată pentru a treia oară, în data de 8 octombrie 2009 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, fiind a douăsprezecea femeie care primeşte acest premiu. Valoarea premiului este de 10.000.000 coroane suedeze, ceea ce corespunde cu 972.000 Euro. În anul 2008 a protestat în mod public faţă de invitarea foştilor colaboratori ai Securităţii Sorin Antohi şi Andrei Corbea Hoişie de către Institutul Cultural Român la Berlin, la conferinţa organizată pe 25 iulie 2008. Într-un articol publicat în revista "Die Zeit", ediţia din 23 iulie 2009, sub titlul „Die Securitate ist noch im Dienst“ ("Securitatea este încă la serviciu") a descris maşinaţiunile la care a fost şi la care este supusă până în prezent de către lucrători ai serviciilor secrete româneşti.

Iata-i si distincitiile – premiile - cartile, pana la Nobel:

1981: Premiul literar "Adam-Müller-Guttenbrunn" al cercului de literatură din Timişoara
1984 Aspekte-Literaturpreis ?,
1985 Rauriser Literaturpreis ?
1985: Premiul literar al oraşului Bremen
1987: Premiul literar "Ricarda Huch" al oraşului Darmstadt
1989: Premiul de limbă germană, împreună cu Gerhardt Csejka, Helmuth Frauendorfer, Klaus Hensel, Johann Lippet, Werner Söllner, William Totok, Richard Wagner,
1989: Premiul literar "Marieluise-Fleißer-Preis" al oraşului Ingolstadt,
1990: Medalia comemorativă "Roswitha" a oraşului Bad Gandersheim,
1991: Premiul literar "Kranichsteiner"
1993: Premiul criticii pentru literatură,
1994: Premiul literar "Kleist"
1995: Premiul european pentru literatură "Prix Aristeion",
1995/96: Declarată "scriitor al oraşului Bergen"
1997: Premiul literar al oraşului Graz
1998: Premiul literar "Ida-Dehmel"
1998: Premiul literar internaţional " Literary Award" - IMPAC Dublin (pentru romanul"Herztier"),
1999: Premiul literar Franz Kafka, acordat de Societatea Literară Franz Kafka din Austria
2001: Premiul "CICERO",
2002: Medalia Carl-Zuckmayer a landului Rheinland-Pfalz,
2003: Premiul literar Joseph-Breitbach (împreună cu Christoph Meckel şi Harald Weinrich)
2004: Premiul literar al Fundaţiei Konrad Adenauer
2005: Premiul literar al oraşului Berlin
2006: Premiul "Würth" pentru literarură europeană
2006: Premiul literar "Walter Hasenclever" al oraşului Aachen.
2009: Premiul Nobel pentru Literatură

Niederungen, Bucureşti 1982
Drückender Tango, Bucureşti 1984
Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, Berlin 1986
Barfüßiger Februar, Berlin 1987
Reisende auf einem Bein, Berlin 1989
Wie Wahrnehmung sich erfindet, Paderborn 1990
Der Teufel sitzt im Spiegel, Berlin 1991
Der Fuchs war damals schon der Jäger, Reinbek bei Hamburg 1992
Eine warme Kartoffel ist ein warmes Bett, Hamburg 1992
Der Wächter nimmt seinen Kamm, Reinbek bei Hamburg 1993
Angekommen wie nicht da, Lichtenfels 1994
Herztier, Reinbek bei Hamburg 1994
Hunger und Seide, Reinbek bei Hamburg 1995
In der Falle, Göttingen 1996
Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, Reinbek bei Hamburg 1997
Der fremde Blick oder das Leben ist ein Furz in der Laterne, Göttingen 1999
Im Haarknoten wohnt eine Dame, Reinbek bei Hamburg 2000
Heimat ist das, was gesprochen wird, Blieskastel 2001
Der König verneigt sich und tötet, München [u. a.] 2003
Die blassen Herren mit den Mokkatassen, München [u. a.] 2005
Regele se-nclină şi ucide, Iaşi 2005,
Este sau nu este Ion, Iaşi 2005
Animalul inimii, (ediţia a II-a), Iaşi 2006
Atemschaukel, München 2009

citate sau quotes

din omnia mea mecum porto (sau ultimul roman, Atemschaukel):

Herta Müller's novel "Everything I Own I Carry With Me" - an excerpt

Everything I have I carry with me.
Or: everything that's mine I carry on me.
I carried everything I had. It wasn't actually mine. It was either intended for a different purpose or somebody else's. The pigskin suitcase was a gramophone box. The dust coat was from my father. The town coat with the velvet neckband from my grandfather. The breeches from my Uncle Edwin. The leather puttees from our neighbour, Herr Carp. The green gloves from my Auntie Fini. Only the claret silk scarf and the toilet bag were mine, gifts from recent Christmases.
The war was still on in January 1945. Shocked that, in the depths of winter, I was to be taken who-knows-where by the Russians, everyone wanted to give me something that would be useful, maybe, even if it didn't help. Because nothing on earth could help. It was irrevocable: I was on the Russians' list, so everyone gave me something - and drew their own conclusions as they did. I took the things and, at the age of seventeen, drew my own conclusion: the timing was right for going away. I could have done without the list being the reason, but if things didn't turn out too badly, it would even be good for me. I wanted away from this thimble of a town, where all the stones had eyes. I wasn't so much afraid as secretly impatient. And I had a bad conscience because the list that caused my relatives such anguish was, for me, tolerable. They feared that in another country something might happen to me. I wanted to go to a place that did not know me.
Something had already happened to me. Something forbidden. It was strange, dirty, shameless, and beautiful. It happened in the park with all the alders, away at the back, beyond the short-grass hills. On the way home, I went to the centre of the park, into the round pavilion where, on public holidays, the orchestras would play. I remained seated for a while. The light pierced the finely-carved wood. I could see the fear of the empty circles, squares, and quadrilaterals - white tendrils with claws linking them. It was the pattern of my aberration, and the pattern of the horror in the face of my mother. In this pavilion I swore to myself: I'm never coming back to this park.
The more I tried to stop myself, the quicker I went back – after two days. To my rendezvous, as it was called in the park.
I went to my second rendezvous with the same first man. He was called THE SWAN. The second man was new, he was called THE FIR. The third was called THE EAR. After that came THE THREAD. Then THE ORIOLE and THE CAP. Later, THE HARE, THE CAT, THE SEAGULL. Then THE PEARL. Only we knew which name was whose. We played at wild animals, I let myself be passed along. And it was summer in the park, and the birches had a white skin, and the green wall of impenetrable foliage was growing among the jasmine and elder bushes.
Love has its seasons. Autumn put an end to the park. The wood became naked. The rendezvous moved with us to the Neptune. Next to the pool's iron gate was its oval sign with the swan. Each week, I met the one who was twice my age. He was Romanian. He was married. I am not saying what his name was, and not what my name was. We arrived separately: the woman at the cash desk, behind the leaded window of her booth, the shiny stone floor, the round central column, the wall tiles with the water-lily pattern, the carved wooden stairs – none of these must realise we'd arranged to meet. We went into the pool and swam with all the others. Only at the saunas did we finally meet.
Back then, shortly before the camp - and as would also be the case from my return until, in 1968, I left the country - any rendezvous would have meant a prison sentence. Five years, at least, if I'd been caught. Many were. After a brutal interrogation, they were taken straight from the park or the municipal baths to the jail. From there, to the prison camp next to the canal. I know now: no-one came back from the canal. Anyone who did was a walking corpse. Had aged, was ruined, was no longer fit for any kind of love.
As for in the camp – I'd have been dead, if caught in the camp.
After the five years in the camp, I strolled daily through the commotion of the streets, rehearsing in my head the best things to say, if arrested. CAUGHT RED-HANDED: against this guilty verdict I prepared a thousand excuses and alibis. I carry silent baggage. I have packed myself into silence so deeply and for so long that I can never unpack myself in words. I just pack myself differently each time I speak.
In the last summer of the rendezvous, to extend my walk home from the park with all the alders, I happened to enter the Church of the Holy Trinity on the main ring road. This coincidence was fate. I saw the times that were coming. On a pillar, next to the side altar, stood the saint in the grey cloak, his collar was the sheep that he carried round his neck. This sheep round his neck is silence itself. There are things you don't speak about. But I know what I am speaking about when I say that silence round your neck is not the same as silence in your mouth. Before, during, and after my time in the camp – for twenty-five years I lived in fear, of the state and of my family. Of a double fall, that the state might lock me up as a criminal, and the family disown me in disgrace. In the crowded streets, the display cases, the windows in trams and houses, the fountains and puddles, for me, became mirrors. I looked at myself, disbelievingly, feared I might be transparent, after all.
My father was an art teacher. And I, with the Neptune in my head, winced as if I'd been kicked if he used the word WATERCOLOUR. The word knew how far I'd gone already. My mother said, at the table: Don't stab the potato with your fork, it will fall apart, use your spoon, you use your fork for the flesh. My temples were pounding. How come she's using the word flesh when it's potatoes and forks we're talking about? What kind of flesh does she mean? My rendezvous had reversed the meanings of flesh for me. I was my own thief, the words came up unexpectedly and caught me.
My mother and especially my father, like all Germans in the town, believed in the beauty of blond plaits and white knee-length socks. In the black rectangle that was Hitler's moustache, and in us Transylvanian Saxons being part of the Aryan race. My secret, viewed purely physically, was the worst abomination. The Romanian involved meant I'd had relations with a non-Aryan, too.
I wanted away from this family, even if it meant going to a camp. I just felt sorry for my mother who couldn't see how little she knew me. Who, when I was away, would think of me more often than I of her.
In the church, beside the saint with the sheep of silence round his neck, I had seen the white alcove with the inscription: HEAVENS SETS TIME IN MOTION. When I packed my case, I knew: the white alcove had worked. This was now time in motion. I was also happy I didn't have to go off into the war, into the snow at the front. With foolish courage, I obediently set about packing. There was nothing I refused to include. Leather puttees with laces, breeches, the coat with the velvet neckband – none of these things suited me. Time in motion was what it was all about, not clothes. Whether with these clothes or others, you become an adult anyway. The world isn't a fancy-dress ball, it's true, I thought, but no-one who, in the depths of winter, has to go to the Russians can possibly look ridiculous.
Two policemen – a Romanian and a Russian - took the list from house to house. That was the patrol. I don't know any more whether, in our house, they uttered the word CAMP. And if they didn't, which other word - apart from RUSSIA - they did utter. If they did, the word camp didn't frighten me. Despite the war, and the silence of my rendezvous round my neck, I was still – at seventeen – enjoying a bright foolish childhood. Words like watercolour and flesh got to me. My brain was deaf to the word CAMP.
That time at the table with the potatoes and the fork, when my mother caught me with the word flesh, I remembered playing as a child down in the courtyard, and my mother shouting from the veranda window: if you don't come up to eat right now, if I have to call you again, you can stay where you are. Because I stayed down another while, when I did come up, she said:
You can pack your satchel now and go out into the world and do what you like. As she said this, she dragged me into the room, took the small rucksack and stuffed my woolly cap and jacket into it. I asked: Where am I supposed to go, though? I'm your child, after all.
Many people think packing is a matter of practice, you learn it automatically, like singing or praying. We had no practice, and no suitcase, either. When my father had to go to the front, to join the Romanian army, there was nothing to pack. As a soldier you're given everything, it's part of the uniform. Apart from for travelling away, and against the cold, we didn't know what we were packing for. You don't have the right things, so you improvise. The wrong things become what's needed. What's needed is then the only thing that's right, but only because you have it.
My mother brought the gramophone from the living-room and put it on the kitchen table. Using the screwdriver, I made a suitcase from the gramophone box. The rotary mechanism and the turntable I removed first. Then I filled the hole where the crank handle had been with a cork. The velvet lining remained where it was, red as a fox. Nor did I remove the triangular plaque with the dog beside the horn and HIS MASTER'S VOICE. At the bottom of the case I placed four books: Faust, a cloth-bound edition, Zarathustra, the slim volume by Weinheber, and the eight-centuries-of-poetry anthology. No novels, because novels you read just once, then never again. My toilet bag went on top of the books. In it were: 1 flacon of toilet water, 1 flacon of TARR aftershave, 1 shaving soap, 1 hand razor, 1 shaving brush, 1 styptic pencil, 1 piece of hand-soap, 1 pair of nail-scissors. Beside the toilet bag I placed: 1 pair of woollen socks (brown, already darned), 1 pair of knee-length socks, 1 red-and-white checked flannel shirt, 2 pairs of ribbed underpants. At the very top, to prevent it being squashed, came my new silk scarf. It was self-coloured – claret - but checked, shiny here, dull there. With that, the case was full.
And then my bundle: 1 bedspread from the divan (woollen, a bright-blue and beige check, gigantic – but it didn't keep you warm). And rolled into it: 1 dust coat (a pepper-and-salt check, already very worn) and 1 pair of leather puttees (ancient, from the first World War, melon-yellow, and with straps).
Then my haversack with: 1 tin of ham, Scandia was the make, 4 slices of buttered bread, a few left-over cookies from Christmas, 1 canteen of water with a beaker.
My grandmother then put the gramophone suitcase, the bundle, and the haversack near the door. The two policemen had said they would come at midnight, that was when they'd fetch me. My luggage was ready by the door.
Next, I put on: 1 pair of long underpants, 1 flannel shirt (a beige-and-green, check), 1 waistcoat with knitted sleeves, 1 pair of woollen socks, and 1 pair of bocanci. The green gloves from Auntie Fini lay on the table, at the ready. I tied the laces on the bocanci and suddenly remembered that years ago, on holiday up on the Wench, my mother had worn a sailor suit she'd made. In the middle of a walk in the countryside, she'd let herself fall in the long grass and pretended to be dead. I was eight at the time. The fright of the sky falling down into the grass. I closed my eyes in order not to see it swallowing me. My mother jumped up, shook me, and said: Do you like me? As you see, I'm still alive.
The laces on the bocanci were tied now. I sat down at the table and waited for midnight. And midnight came, but the patrol was late. Three hours were to pass - which was almost intolerable. Then they were there. My mother held the coat with the velvet neckband up for me. I slipped my arms in. She was crying. I put on the green gloves. In the wooden passageway – right where the gas-meter is – my grandmother said: I KNOW YOU'LL RETURN.
I didn't mean to remember this sentence. I took it with me into the camp, without thinking. I had no idea it was accompanying me. But a sentence like that is independent. It worked in me, more than all the books I took with me. I KNOW YOU'LL RETURN became my heart-shaped shovel's accomplice, and the angel of hunger's adversary. Because I did return, I have the right to say: a sentence like that keeps you alive.
It was 3am in the night of 14-15 January 1945 when the patrol came to fetch me. It was getting colder, -15º C. We drove in a lorry with a tarpaulin hood through the empty town to the exhibition hall. It was the Saxons' festival hall. And now the collective camp. Almost 300 people were squeezed into the hall. On the floor were mattresses and straw palliasses. Cars arrived all through the night, from the surrounding villages too, unloading people who'd been rounded up. By morning, there were almost 500. Counting was a waste of time that night, no overview was possible. In the exhibition hall, the lights burned all night. People were running round, looking for people they knew. They told each other that joiners were being commandeered at the railway station, they were nailing plank beds, made of new wood, into livestock wagons. That other workmen were installing iron stoves in trains. And that others were sawing toilet holes out in the floor. Eyes were opened wide as people spoke, quietly and a lot; and closed as they cried, quietly and a lot. The air smelled of old wool, of the sweat of fear, of a fatty roast, vanilla biscuits and schnapps. A woman removed her scarf. She lived in a village, for sure: her hair was in a double bun at the back of her head, held in place at the centre by a semicircular comb. The teeth of the horn comb disappeared in her hair. Of its curved edge, two corners showed only, like tiny pointed ears. With these ears and the fat bun of hair, the back of the woman's head resembled a sitting cat. I sat like a spectator among upright legs and piles of luggage. For a few minutes, sleep numbed me and I dreamt:
My mother and I are in the cemetery, standing at a new grave. In the middle of it, a furry-leaved plant, half the height of me, is growing. On the stalk is a capsule with a leather handle, a small suitcase. The capsule is open, the breadth of a finger, is lined in fox-red velvet. We don't know who has died. My mother says: Take the chalk from your coat pocket. I don't have any, I say. When I reach into the pocket, there is a piece of tailor's chalk. My mother says: We have to write a short name on the case. Let's write RUTH, no-one we know is called that. I write RUHT, as in here lies.
It was clear to me in my dream that I had died, but I didn't want to tell my mother that yet. I started when an elderly man with an umbrella sat down on the palliasse beside me, came close to my ear and said: My brother-in-law wants to come too, but the hall is guarded on all sides. They're not letting him. We've not left town yet, and he can't come here and I can't go home. On each silver button on his jacket a bird was flying, a wild duck or, more likely, an albatross. I say that because the cross on the decoration on his chest, when I leaned further forward, became an anchor. The umbrella stood like a walking stick between me and him. I asked: Are you taking that with you? Sure it snows there even more than here, he said.
We were not told when, and how, we would have to go to the station from the hall. Would be allowed to go, as I saw it, because I wanted to leave – at long last – and even if it was in the livestock wagon, with a gramophone box and a velvet neckband, and to go to the Russians. I no longer know how we got to the station. The livestock wagons were high. I have forgotten the boarding procedure, too, as we spent such long days and nights travelling in that wagon, it was as if we'd always been in it. I no longer know, either, how long we travelled. I thought travelling for a long time meant getting far away. As long as we're travelling, nothing can happen to us. All is well, as long as we're travelling.
Men and women, young and old, with their luggage at the head of their plank. Speaking and not speaking, eating and sleeping. Bottles of schnapps were passed round. Here and there, once the travelling was something we were already used to, attempts at cuddling started. You looked with one eye, and, with the other, looked away.

Nici nu stii ca-s langa tine:

31/08/2009

Securitate in all but name

Twenty years after Ceausescu's execution his secret service is still active. For the first time, Romanian-German writer Herta Müller describes her ongoing experience of Securitate terror.

Update October, 8th: Romanian-born German novelist Herta Müller wins the Nobel Prize for Literature 2009! Here you can read an excerpt from her latest novel "Everything I Own I Carry With Me" ("Atemschaukel").

For me each journey to Romania is also a journey into another time, in which I never knew which events in my life were coincidence and which were staged. This is why I have, in each and every public statement I have made, demanded access to the secret files kept on me which, under various pretexts, has invariably been denied me. Instead, each time there was signs that I was once again, that is to say, still under observation.
In spring earlier this year I visited Bucharest, on the invitation of the NEC (New European College). On the first day I was sitting in the hotel lobby with a journalist and a photographer when a muscular security guard inquired about a permit and tried to tear the camera from the photographer's hands. "No photos allowed on the premises, nor of any people on the premises," he bellowed. On the evening of the second day I had arranged to have dinner with a friend who, as we had agreed on the phone, came to pick me up from the hotel at six o'clock. As he turned into the street in which the hotel was situated, he noticed a man following him. When he asked to call me at the reception, the receptionist said he would have to fill in a visitor's form first. This frightened him because such a thing was unheard of, even under Ceausescu.
My friend and I walked to the restaurant. Again and again he suggested that we cross to the other side of the street. I thought nothing of it. Not until the following day did he tell Andrei Plesu, the Director of the NEC, about the visitor's form and that a man had followed him on his way to the hotel, and later the two of us to the restaurant. Andrei Plesu was infuriated and sent his secretary to cancel all bookings at the hotel. The hotel manager lied that it was the receptionist's first day at work and that she had made a mistake. But the secretary knew the lady, she had worked in the reception for years and years. The manager replied that the "patron", the owner of the hotel, was a former Securitate man who, unfortunately, would not change his ways. Then he smiled and said that by all means the NEC could cancel its bookings with him, but that it would be the same in other hotels of the same standard. The only difference being that you wouldn't know.
I checked out. After that I didn't notice anyone else following me. Either the secret service had backed off, or they worked professionally, i.e. unnoticed.
In order to know that a shadow was needed at six o'clock, my phone must have been tapped. Ceausescu's secret police, the Securitate, has not disbanded, just given another name, the SRI (Romanian Information Service). And according to their own figures, 40% of the staff was taken on from the Securitate. The real percentage is probably much higher. And the remaining 60% are retired and living on pensions that are three times higher than those of everybody else, or they are the new architects of the market economy. Apart from jobs in the diplomatic corps, a former spy in today's Romania can attain any post.
Access to files, the Romanian way
Romanian intellectuals were as uninterested in seeing the secret files opened as they were in all the crushed lives around them, or in the new arrangements of the party's top brass and secret service officers. If, like me, you have publicly demanded access to files year in year out, you start to get on the nerves even of your friends. This was another reason why, for years, the Securitate files were not in the hands of the National Council for the Study of the Securitate Archives (the tongue-twistingly named CNSAS), which was grudgingly set up in 1999 at the instigation of the EU, but with the new-old secret service. They controlled all access to files. The CNSAS had to submit applications to them; sometimes they were granted, but mostly they were refused, even for the grounds: The file applied for is still being worked on. In 2004 I was in Bucharest in order to lend weight to my repeated application for file access. At the entrance to the CNSAS I was puzzled to find three young women in mini-dresses with plunging necklines and shiny neon tights, as if this were some erotic centre. And between the women stood a soldier, a machine-gun slung over his shoulder, as if this were a military barracks. The head of CNSAS pretended not to be there, even though I had an appointment with him.
This spring a group of researchers happened upon the files kept on the Romanian-German authors of the "Aktionsgruppe Banat". The Securitate had a specialised department for each minority. For the Germans, it was called "German Nationalists and Fascists", the Hungarian section was called "Hungarian Irredentists", the Jewish one "Jewish Nationalists". Only Romanian authors had the honour of being placed under the observation of the department of "Art and Culture".
Suddenly I found my file, too, under the name of Cristina. Three volumes, 914 pages. It was allegedly opened on 8 March, 1983 – although it contains documents from earlier years. The reason given for opening the file: "Tendentious distortions of realities in the country, particularly in the village environment" in my book "Nadirs". Textual analysis by spies corroborate this. And the fact that I belong to a "circle of German-language poets", which is "renowned for its hostile works".
The file is a botched job by the SRI on behalf of the old Securitate. For ten years they had all the time in the world to "work" on it. You could not call this cooking the books, the file has simply been emptied of all substance.
The three years at the tractor factory Tehnometal where I was a translator are missing. I translated the manuals for machines imported from the GDR, Austria and Switzerland. For two years I sat with four bookkeepers in the office. They worked out the wages of the workers, I turned the pages of my fat technical dictionaries. I didn't understand the first thing about hydraulic or non-hydraulic presses, levers or gauges. When the dictionary offered three, four, or even seven terms, I went out onto the factory floor and asked the workers. They told me the correct Romanian word without any knowledge of German – they knew their machines. In the third year a "protocol office" was established. The company director moved me there to work alongside two newly employed translators, one from French, the other from English. One was the wife of a university professor who, even in my student days, was said to be a Securitate informant. The other was the daughter-in-law of the second most senior secret service officer in town. Only those two had the key to the file cupboard. When foreign professionals visited, I had to leave the office. Then, apparently, I was to be put through two recruitment tests with the secret police officer Stana, to be made suitable for the office. After my second refusal, his goodbye was: "You'll be sorry, we'll drown you in the river. "
One morning when I turned up for work, my dictionaries were lying on the floor outside the office door. My place had been taken by an engineer, and I was no longer allowed into the office. I couldn't go home, they would have sacked me there and then. Now I had no table, no chair. For two days, I defiantly sat my eight hours with the dictionaries on a concrete staircase that joined the ground and first floors, trying to translate so that no one could say I wasn't working. The office staff walked past me in silence. My friend Jenny, an engineer, knew about what was happening to me. Every day on our way home I explained it to her in detail. She came to me in the lunch break and sat down on the stairs. We ate together as we had done before in my office. Over the loudspeaker in the yard we could always hear the workers' choruses about the happiness of the people. She ate and cried for me, I didn't. I had to be strong.
On the third day I installed myself at Jenny's desk, she cleared a corner for me. On the fourth day too. It was a large office. On the fifth morning she was waiting for me outside the door. "I am no longer allowed to let you in the office. Just think, my colleagues say you are a spy. " "How's that possible," I asked. "But you know where we're living," she reasoned. I took my dictionaries and sat down on the stairs again. This time I cried too. When I went out onto the factory floor to ask about a word, the workers whistled after me and shouted: "Informer". It was a witches' cauldron. How many spies were there in Jenny's office and on the shop floor. They were acting on instructions. There were orders from above to attack me, the slander was meant to force me to resign. At the beginning of these turbulent times my father died. I no longer had a grip on things, I had to reassure myself that I really existed in the world, and began to write down the story of my – these writings formed the basis of the short stories in "Nadirs".
The fact that I was now considered a spy because I had refused to become one was worse than the attempt to recruit me and the death threat. I was being slandered by precisely the people that I was protecting by refusing to spy on them. Jenny and a handful of colleagues could see the games that were being played with me. But those who knew me less well could not. How could I have explained to them what was going on, how could I have proved the opposite. It was completely impossible, as the Securitate knew only too well, and that is exactly why they did it to me. They knew, too, that such perfidy would be far more destructive than any blackmail. You can even get used to death threats. They are part and parcel of this one life we have. You can defy anxiety to the depths of your soul. But slander steals your soul. You just feel surrounded by horror.
How long this situation lasted, I no longer know. It seemed endless to me. It was probably just weeks. Finally, I was sacked.
In my files this period is covered by just two words, a handwritten note in the margin of a surveillance protocol. Years later, at home, I related the attempt in the factory to enlist me as a spy. In the margin Lieutenant Padurariu wrote: "That's correct."
Then came the interrogations. The reproaches: that I wasn't looking for a job, that I was living from prostitution, black market dealings, as a "parasitic element". Names were mentioned that I had never heard in my life. And espionage for the BND (West German Intelligence Service) because I was friendly with a librarian at the Goethe Institute and an interpreter at the German Embassy. Hours and hours of fictitious reproaches. But not only that. They needed no summons, they simply plucked me off the street.
I was on my way to the hairdresser's when a policeman escorted me through a narrow metal door into the basement of a hall of residence. Three men in plain clothes were sitting at a table. A small bony one was the boss. He demanded to see my identity card and said: "Well, you whore, here we meet again." I had never seen him before. He said I was having sex with eight Arab students in exchange for tights and cosmetics. I didn't know a single Arab student. When I told him this, he replied: "If we want to, we'll find 20 Arabs as witnesses. You'll see, it'll make for a splendid trial." Time and again he would throw my identity card on the floor, and I had to bend down and pick it up. Thirty or forty times maybe; when I got slower, he kicked me in the small of my back. And from behind the door at the end of the table I heard a woman's voice screaming. Torture or rape, just a tape recording, I hoped. Then I was forced to eat eight hard boiled eggs and green onions with salt. I forced the stuff down. Then the bony man opened the metal door, threw my identity card outside and kicked me in the rear. I fell with my face in the grass beside some bushes. I vomited without raising my head. Without hurrying I picked up my identity card and headed home. Being pulled in from the street was more terrifying than a summons. No one would have known where you were. You could have disappeared, and never shown up again or, as they had threatened earlier, you could be pulled out of the river, a drowned corpse. The verdict would have been suicide.
No interrogation is mentioned in the files, no summons, and nothing about being pulled in from the street
This is what the file states on 30 November, 1986: "Notification of every journey that Cristina undertakes, to Bucharest and other places in the country, must be given in due time to Directorate I/A (Internal Security) and III/A (Counterespionage)", so that "permanent control may be maintained." In other words, I could not travel anywhere in the country without being shadowed, "to carry out the necessary control measures re. her relationships with West German diplomats and West German citizens. "
The shadowing varied according to their intentions. Sometimes you didn't notice it, sometimes it was conspicuous, sometimes it became aggressive and brutal. When "Nadirs" was due to be published by the West Berlin publishers Rotbuch, the editor and I had arranged to meet in Poiana Brasov in the Carpathian Mountains to avoid attracting attention. We travelled there separately as winter sports enthusiasts. My husband Richard Wagner had gone to Bucharest with the manuscript. I was to follow the next day by night train, without the manuscript. Two men met me in train station, wanting to take me away. I said: "I'm not coming unless you have an arrest warrant ." They confiscated my ticket and my identity card and said, before disappearing, that I should not leave that spot until they returned. But the train pulled in and they didn't come back. I went out onto the platform. This was the time of the great electricity saving effort, the sleeping car was standing in the dark at the end of the platform. You were only allowed to get on shortly before departure, the door was still locked. The two men were there, too, walking up and down, they jostled me and pushed me to the ground three times. Dirty and confused I picked myself up as if nothing had happened. And the waiting crowd looked on as if nothing had happened. When, finally, the door of the sleeping car opened, I pushed my way into the middle of the queue. The two men got on as well. I went into the compartment, undressed partly, and slipped on my pyjamas so that if they pulled me out, I would look conspicuous. As the train pulled away, I went to the toilet and hid a letter to Amnesty International behind the sink. The two men were standing in the corridor, talking to the conductor of the sleeping car. I had the lower bunk in the compartment. Perhaps because I'm easier to snatch from there, I thought. When the conductor came to my compartment, he handed me my ticket and my identity card. Where had he got those, and what did the two men want from him, I asked. "Which men," he said, "there are dozens of men here."
I didn't sleep a wink all night. It was foolish of me to get on the train, I thought, they'll throw me off somewhere in a snowy field during the night. When dawn arrived, my anxiety abated. They would have used the dark to stage a suicide, I thought. Before the first passengers awoke, I went to the toilet to retrieve the hidden letter. Then I got dressed, sat down on the edge of the bunk and waited until the train arrived in Bucharest. I got out of the train as if nothing had happened. Not a word about this in the file either.
The shadowing had consequences for others too. A friend was first noticed by the secret service during a reading from "Nadirs" at the Bucharest Goethe Institute. His details were taken, a file on him was opened and he was under surveillance from then on. This information comes from his file, no mention is made of it in mine.
The secret police came and went as they pleased when we weren't at home. Often they would deliberately leave signs: cigarette butts, pictures removed from the wall and left on the bed, chairs moved. The most uncanny incident of this kind lasted weeks. First the tail, then the paws, and finally the head was cut off a fox skin lying on the floor, and laid on the fox's belly. You couldn't see the cuts. I first noticed the tail lying there while cleaning the apartment. I still thought it was accidental. It was only weeks later, when the hind paw had been cut off, that I began to get the creeps. Until the point when the head was also cut off, the first thing I would do on coming home was to check the fox skin. Anything could happen, the flat was no longer private. At every mealtime you would wonder if the food had been poisoned. There is not a word about this psychological terror in the files.
In the summer of 1986 the writer Anna Jonas visited us in Timisoara. In a letter – which is enclosed in my file – from 4 November 1985, to the Romanian Society of Authors, she and other authors protested against the fact that I was not allowed to travel to the Book Fair, to the Evangelical Church Day, and to my publishers. The visit is accurately documented in my file, and there is a "telex" from 18 August 1986, to the border authority instructing them to search her luggage "thoroughly" on her leaving Romania, and to report their findings. In contrast, the visit of the journalist Rolf Michaelis from Die Zeit is missing. After the publication of "Nadirs" he wanted to conduct an interview with me. He had announced his arrival by telegram and trusted that he would find me at home. But the telegram was intercepted by the secret service, and Richard Wagner and I, knowing nothing, had gone to see his parents in the country for a couple of days. Two days running he rang our doorbell in vain. On the second day three men were lying in wait for him in the little room housing the rubbish chute, and brutally beat him up. The toes on both his feet were broken. We were living on the fifth floor, the lift wasn't working due to a power shortage. Michaelis had to crawl on all fours down the pitch-dark stairwell and onto the street. The telegram from Michaelis is missing from the file, although there is quite a collection of intercepted letters from the West. According to the file his visit never took place. This gap shows, too, that the secret service has erased the actions of their officers, so that no one can be held responsible as a result of file access – they have seen to it that the post-Ceausescu Securitate has become an abstract monster.
This is also how I explain to myself that no reference can be found in my file to another bizarre incident: I was already living in Berlin when I was called to the Federal Office for the Protection of the Constitution. I was shown a photo of a Romanian man unknown to me, who had been arrested in Königswinter as a Securitate agent. My name and address were in his notebook. The agent was suspected of travelling in Germany to carry out murders.
Rolf Michaelis wanted to protect us and didn't write about these attacks until we had left Romania. From the files I know that this was a mistake. Not silence, but publicity would protect us in the West. My file also reveals that surreal criminal proceedings were prepared against me for "spying for the BND". It was thanks to the reaction to my books and the literary prizes in Germany that this plan was never realised and I was not arrested.
Rolf Michaelis could not call us prior to his visit as we had no telephone. In Romania you had to wait years for a connection. We, however, were offered one without having applied. We refused, as we all knew that a telephone would be the most practical listening post in our small flat. When you visited friends who had a telephone, it had to be put in the fridge immediately and a record played to cover the voices. As is turned out, our refusal of the phone was pointless, as half of the file material I was given resulted from our flat being bugged.
Richard Wagner's file contains the "Nota de analiza" of 20 February 1985, which documents when neither of us is at home. "Similarly, special apparatus was installed in the flat, which delivers data of operative interest." The plan to install bugs can also be found in his file. Holes were drilled in the ceiling of the flat below, and in the our own floor. In both rooms the bugs were concealed behind the cupboards.
The monitoring protocols are often full of empty brackets because the music from the records disturbed the bugging. But we let the music play because we believed that the secret service was working with directional microphones. We never thought that we were being bugged day and night. True, during interrogations you were always confronted with things the interrogators couldn't possibly know. But as Romania was so poor and backwards we assumed that the Securitate couldn't afford modern bugging equipment. More to the point, we also thought that although we were state enemies, we were hardly worth such expense. For all our anxiety, we remained naive and thoroughly clueless about the level of surveillance.
The Securitate investigated the occupation, workplace and political trustworthiness of each and every occupant of our ten-storey tenement block and kept personal files – probably in order to recruit spies in the neighbourhood. Those who until then had escaped the attentions of the secret service, were stamped as "NECUNOSCUT" (unknown).
The bugging protocols are daily reports. The bugged conversations were summarised, but all "subversive" bits were transcribed word for word. Unknown visitors merit question marks in the margins and instructions to establish their identity. The bugging protocols also are incomplete.
One of our closest friends was Roland Kirsch. He was living round the corner from us and came to see us almost daily. He was an engineer in a slaughterhouse, took photographs of everyday dreariness, and wrote prose miniatures. In 1996 his volume "Traum der Mondkatze" (the dream of the moon cat) was published in Germany. It was published posthumously, because in May 1989 he was found hanged in his flat. The neighbours now say that they heard several loud voices in his flat on the night of his death. I do not believe it was suicide either. In Romania it would take days of running around to sort out all the formalities for a funeral. In suicide cases a post mortem was a matter of course. But Roland Kirsch's parents were handed all the relevant papers within a day. He was buried quickly and there was no post mortem. And there is no mention of a single visit from Roland Kirsch in the fat envelope of bugging protocols. His name is deleted, this person has been erased from existence.
The tangle of love and betrayal
My file at least answered one painful question. A year after my departure from Romania, Jenny came to visit in Berlin. Since the time of the harassment in the factory she had been my closest friend. Even after I was sacked we saw each other almost daily. But when I saw her passport in our Berlin kitchen, and the additional visas for France and Greece, I confronted her directly: "You don't get a passport like that for nothing, what did you do to get it?" Her answer: "The secret service has sent me, and I was desperate to see you again." Jenny had cancer – she is long dead now. She told me that her task was to investigate our flat and our daily habits. When we get up and go to bed, where we do our shopping and what we buy. On her return, she promised, she would only pass on what had been agreed between us. She lived with us, wanted to stay for a month. With each day my distrust grew. After just a couple of days I rummaged through her suitcase and found the telephone number of the Romanian consulate and a copy of our door key. After that I lived with the suspicion that in all probability she had been spying on me from the outset, her friendship just part of the job. After her return, I see from the file, she delivered a detailed description of the flat and of our habits, as "SURSA (source) SANDA".
But in a bugging protocol from 21 December, 1984, a note in the margin, next to Jenny's name, reads: "We must identify JENI, apparently there is great trust between them." This friendship, which meant so much to me, was ruined by her visit to Berlin, a terminally ill cancer patient lured into betrayal after chemotherapy. The copied key made it clear that Jenny had fulfilled her task behind our backs. I had to ask her to leave our Berlin flat at once. I had to chase my closest friend out in order to protect myself and Richard Wagner from her assignment. This tangle of love and betrayal was unavoidable. A thousand times I have turned her visit over in my mind, mourned our friendship, discovering to my disbelief that after my emigration, Jenny had a relationship with a Securitate officer. Today I am glad, for the file shows that our intimacy had grown naturally and had not been arranged by the secret service, and that Jenny didn't spy on me until after my emigration. You become grateful for small mercies, trawling through all the poison for a part that isn't contaminated, however small. That my file proves that the feelings between us were real, almost makes me happy now.
The expansion of tradition through libel
After the publication of "Nadirs" in Germany, and as the first invitations came, I was not allowed to travel. But when these were followed by invitations for literary award ceremonies, the Securitate changed its strategy. Having been out of work until then, it came as a great surprise when, in the late summer of 1984, I was offered a teaching job, and on my first day of work I received the recommendation from the head teacher that was the requirement for travelling. And in October 1984 I was actually allowed to travel. I was also permitted to receive literary prizes in person on the two occasions that followed.
The reasoning behind this lenience, however, was malicious: instead of being considered a dissident among my colleagues at the school, as I had been until then, I was to be seen as profiteering from the regime and, in the West, suspected of espionage. The secret service worked intensively on both, but in particular on the "agent" persona. Spying staff were sent to Germany on a smear campaign. The plan of action of 1 July 1985, states with satisfaction: "As a result of several journeys abroad, the idea was planted among some actors at the German State Theatre in Timisoara that Cristina is an agent for the Romanian Securitate. The West German stage director Alexander Montleart, temporarily at the German Theatre in Timisoara, has already voiced his suspicions to Martina Olczyk from the Goethe Institute and to employees at the German embassy in Bucharest."
After my emigration in 1987 they stepped up the pressure to "compromise and isolate" me. A "Nota de analiza" from March 1989 reads: "As part of the operation to compromise her reputation, we will work with Branch D (disinformation), publishing articles abroad or sending memoranda – that appear to come from the German emigre community – to several circles and authorities with influence in Germany." One of the spies appointed to this job is "Sorin", "for he is said to have the literary and journalistic leanings necessary to execute the plan of action." On 3 July 1989, department I/A sends a "report" to the Securitate HQ in Bucharest. The Romanian writer Damian Ureche has written a letter, in accordance with their instructions, in which Richard Wagner and I are denounced as spies. There follows a request to HQ to authorise the letter. A dancer from one of the folklore ensembles, who was travelling to Germany, was to pass it on to Radio Free Europe and the ARD (the West German public broadcaster).
The most important "partner" in Germany for smear campaigning was the Association of Banat Swabians. As early as 1985 the Securitate note with satisfaction: "The leadership of the Association of Banat Swabians has made negative comments about this book ("Nadirs"), also in the presence of representatives of the Romanian Embassy in Germany." This is strong stuff. Since the publication of "Nadirs" the Association had waged a character assassination campaign against me. "Fecal language, urine prose, traitor, party whore" were the comments typical of their homespun "literary criticism". I was a spy, they alleged, I had even written "Nadirs" at the behest of the Securitate. While I was sitting on the concrete steps of the tractor factory, the Association had obviously been in cahoots with the embassy staff of the Ceausescu dictatorship. I, on the other hand, would never have dared set foot in that embassy, for fear of never leaving it alive. In view of these relations with Ceausescu's diplomats it is hardly surprising that throughout all those years the Association never uttered one critical syllable. In collaboration with the regime it carried on the sale of Romanian-Germans, unconcerned that the Federal Republic was paying as much as 12,000 DM for each emigrant. Nor did it seem to mind that this human trafficking was a considerable source of hard currency for the dictatorship.
As part of their little agreement with the regime, they shared a hatred of me and joined in the business of libel. I became public enemy number one and, as their permanent target, a vital part of the Association's identity. To libel me was to prove one's love of the homeland. The Association libelled me as a new way of nurturing tradition. The only time the Association seemed used the term "spy" was to blacken my reputation. My file reads: "Because of her writings which put the Banat Swabians in a bad light," persons from this circle outside of Romania had "isolated and embarrassed" me. And: "Using the means at our disposal, our organs have participated in this campaign." My file says: "Compromising material should also be sent to Horst Fassel, at the address of his institute, requesting that it be disseminated." The institute in question is the Danube Swabian Institute in Tübingen, which Fassel headed at that time. Before that, in the eighties, he was editor of the Banater Post.
In their reports the spies led the Romanian secret service to believe that the Association in Germany had a significance that it never actually had. Despite the geographical distance, it had a similar level of dependence that a secret police informant has to his or her case officer, the same pressure to obey, the same fear of being dropped and exposed in the West.
One of the most diligent informants was "Sorin", who as early as 1983 snooped on the Timisoara group of authors. An acquaintance, who has seen the file on his now-dead father, learned from the code which is attached to the name of a spy on each report, that by 1982 "Sorin" had already delivered 38 such reports. In my file which contains 30 spy names, "Sorin" is one of the leading protagonists. A plan of action launched on 30 November 1986, expressly states that "Sorin" was to be given the task of prying into any plans I was hatching and which relationships I was cultivating in Romania and abroad. The chief editor of the culture section of the Bucharest paper New Way, once visited us in Timisoara accompanied by Walther Konschitzky. In the bugging protocol for that day Lieutenant Padurariu, who always interrogated me, noted in the margin the identification of this visitor: "Sorin".
During the dictatorship this "Sorin" was travelling regularly to Germany and, like so many spies, emigrated before the fall of Ceausescu. He became the cultural consultant of the Banat Association from 1992 to 1998. After his position in the Munich HQ was axed, he has continued to carry out his function on a voluntary basis.
The Association has never cared about the spies in its own ranks. Since its founding in 1950 it has created its imaginary homeland of brass band music, traditional costume parties, cosy peasant cottages and hand carved wooden gates. It has always turned a blind eye to dictatorships under Hitler or Ceausescu. Leading figures in the National Socialist population in the Banat were among the Association's founders.
These days the Association refuses to investigate the Securitate's influence on its own ranks, with the excuse that the matter is statute-barred. That is not acceptable in view of its political weight in Germany. Although fewer than 10% of Banat Swabian emigres are organised in the Association, throughout the years it has had representatives on broadcasting boards and in cultural institutions. After my arrival in Germany, radio journalists said that they had run into problems after featuring me on their programmes because the Association had intervened. Furthermore, all these years it has been one of the switch points for processing emigration applications from Romania, which it has occasionally sought to prevent. The Banat tried to block emigration application by the literary critic Emmerich Reichrath, whose reviews went beyond their narrow horizons. Before leaving the country I, too, received letters from "fellow Banat Germans" in Germany, saying: "You are not welcome in Germany." At the transit home in Nuremberg the Association had its office next door to that of the BND. A stamp from the Association was imperative for processing immigration formalities. I was received with the sentence: "German air won't be good for your health." I had a heavy cold after an overnight journey to the border on the trailer of a tractor. It was February.
Behind the next door, at the BND, the reception was even more brusque. Today I know why. The Securitate's smear campaign had succeeded: "Did you have dealings with the Romanian secret service?" My answer: "It had dealings with me. There's a difference," did not impress the civil servant. "Leave that for me to decide, that's my job," he said. "If you are on an assignment, it's not too late to say so now." While everyone else left this office after a few minutes with a "harmless" stamp, Richard Wagner and I were interrogated for several days, together and separately. While my mother received her certificate of naturalisation automatically, we were told for months that "thorough research was needed". It was grotesque. On the one hand the Federal Office for the Protection of the Constitution warned us against the Securitate's threats: Do not live on the ground floor, do not accept gifts while travelling, do not leave cigarette packs on the table, never enter a house or a flat with an unknown person, buy yourself a fake pistol, etc. On the other hand the suspicion that I was an agent hampered my naturalisation.
I ask myself why the BND held me in suspicion but didn't get wind of the numerous spies in the Association and among the emigres. Probably the BND also trusted the information coming from the Association. That is why Germany today is a cosy reserve for Securitate spies. When you compare the files on the Banat group of authors with one another, they are riddled with spies: "Sorin", "Voicu", "Gruia", "Marin", "Walter", "Matei", and many more. They are teachers, professors, civil servants, journalists, actors. No one has ever bothered them. They couldn't care less about the debate on the Stasi, which has continued since the fall of the Wall. They may all be German citizens, but they remain impenetrable to the German authorities. Their spying activities are extraterritorial in this country. And unlike the Stasi spies, the Securitate spies were not cut off from their case officers after reunification, because these now hold positions in the new Romanian secret service. The German Bundestag financed the Association's work during and after the dictatorship. Has anyone ever demanded an investigation into the entanglement of its staff with the Romanian dictatorship?
In 1989, after Ceausescu's fall, I thought that the smear campaigns against me would finally be over. But they continued. In 1991 I even received threatening phone calls in Rome while on a bursary at the Villa Massimo. And the Securitate's letter campaign has apparently taken on a life of its own. When in 2004 I was awarded the literature prize of the Konrad Adenauer Foundation, not only did the Foundation receive piles of letters containing the usual slander, this time the action took on grotesque proportions as even the chairmanship of the Bundestag, the then leader of the federal state of Baden-Württenberg, Erwin Teufel, the chairman of the jury, Birgit Lermen, and Joachim Gauck, who was to give the award speech, received letters denouncing me as an agent, a member of Romania's communist party, and a traitor. Birgit Lermen's phone rang at a quarter to midnight, on the dot of 12, Bernhard Vogel, the chairman of the foundation received a call, and at a quarter past, Joachim Gauck's phone was ringing. Smears and threats with the Nazi party anthem blaring in the background. These calls were made on a nightly basis until the police eventually traced the caller.
The doppelganger from the falsification workshop
In my file I am two different people. One is called "Cristina", who is being fought as an enemy of the state. To compromise this "Cristina" the falsification workshop of Branch "D" (disinformation) fabricated a doppelganger from all those ingredients that would harm me the most – party-faithful communist, unscrupulous agent. Wherever I went, I had to live with this doppelganger. It was not only sent after me wherever I went, it also hurried ahead. Even though I have always and from the start, written only against the dictatorship, the doppelganger still continues on its own way. It has taken on a life of its own. Even though the dictatorship has been dead for 20 years, the doppelganger is still wandering about. For how much longer?
*
This article was originally published in Die Zeit on 23 July, 2009.
Herta Müller was born in Nitzkydorf in Romania in 1953. In 1987 she emigrated to Germany with her ex-husband, the writer Richard Wagner. In 2004 she won the Literature Prize of the Konrad Adenauer Foundation. Her latest novel "Atemschaukel" was published by Hanser Verlag this month. She lives in Berlin.

Translation: Karsten Sand Iversen and Christopher Sand-Iversen

Interviu cu Radio Romania International

AN EVENING WITH HERTA MULLER (18.08.07)
(2007-08-17)
Herta Muller is one of the most appreciated writers in Germany. She has represented Germany on shortlists for the Nobel Prize for Literature. She was born in Romania, in the Swabian community in the Banat region in the west. She pursued German language and culture studies in Timisoara, and then took up a job as a translator in a car factory. Muller’s refusal to collaborate with the Securitate secret police led her to lose her job, and she earned a living by giving private German lessons, before emigrating to West Germany in 1987.

Since her literary debut in 1982, Herta Muller has published more than 20 books which have been translated into many languages. Virtually every year has brought her an important literary award, such as ‘Ricarda Huch’, ‘Kleist’, ‘Joseph Breitbach’ and the ‘IMPAC Dublin Literary Award’. Many newspapers columns have been devoted to her name. The prestigious TEXT+KRITIK literary magazine even dedicated an entire issue to her.

20 years of life in Germany has not clouded Herta Muller’s reflections on Romania, which she continues to draw upon. She says that, quote: “The most overwhelming experience for me was living under the dictatorial regime in Romania. And simply living in Germany, hundreds of km away, does not erase my past experience. I packed up my past when I left, and remember that dictatorships are still a current tropic in Germany.” Herta Muller’s need to write also came to life under a dictatorship. “I’ve had to learn to live by writing, not the other way round. I wanted to live by the standards I dreamt of, it’s as simple as that. And writing was a way for me to voice what I could not actually live”, the writer once told a journalist.

The Romanian Cultural Institute in Bucharest invited Herta Muller to read excerpts from her latest book translated into Romanian by Nora Iuga, entitled ‘A lady living in the chignon’. This is a collage-poem, whereby Muller cut out words, or even syllables from Romanian magazines and combined them in a variety of ways. She even made illustrations for some of them. However, her interest in collage-literature dates back some 10 years, while on a vacation abroad. She replaced ordinary postcards with words or syllables cut out from magazines. This is how her book of collage poetry came into being. It was entitled “Is it Ion or not” and was published by the Polirom Publishing house in 2005. This is the writer’s first book to be published in Romanian. Here is Herta Muller herself talking about her relationship with Romanian:

”I was very happy to see that my Romanian collages came out well. Just using scissors to make them was great and I felt that language was at my disposal throughout the job. This was my small game with Romanian, but I couldn’t write in Romania. Having words at hand and feeling their underlying meanings is different. I have an average person’s command of Romanian and I believe Romanian’s most beautiful aspect is the daily language I learnt when working for the car factory. Somebody asked me today what it was that I have learnt from the avant-garde and I answered I learned a lot more from folk songs. When I first heard Maria Tanase she sounded incredible to me, it was for the first time that I really felt what folklore meant. Romanian folk music is connected to existence in a very meaningful way. However, German folklore was not at all inspiring for me.”

Herta Muller had a rather belated contact with Romanian, when she was already 15. In her native village from Banat (Western Romania), Nitschidorf, nobody spoke Romanian. She was amazed to find out how different the two languages were from one another, how contradictory they could be sometimes. Herta Muller.

“Metaphors are much more sensual in Romania and go straight to the point. And that direct image suits me better than what my mother tongue German, offers. That was one of the main reasons why I wanted to learn Romanian. I am very sensitive as far as Romanian goes, but my Romanian vocabulary is not that rich. And it is hard to express yourself if your vocabulary is poor. I remember when I met Emil Cioran in Paris, he told me he refused to speak Romanian ever since he had come to France, yet as he grew old he dreamt in Romanian and he just couldn’t help it. Here is this language pouncing upon me and I just cannot protect myself from that, he told me.”

The two languages, the writer told us, look differently even at plants. In Romanian, “snowdrops” are “little tears”, in German they are “maiglockhen”, that is “little May bells”, which means we’re not only speaking about different words, but about different worlds. Romanians see a falling star and say that someone has died, with the Germans you make a wish when you see the falling star. That is why when translating the collage-poems of the volume entitled “A Lady Living in the Chignon”, Nora Iuga has many times made brave alterations. Nora Iuga.

“Whenever we read a collage we feel inclined to call it an experiment. Yet such collages cannot be called experiments. Even if there is a considerable amount of the absurd in those collages, each of them has a profoundly human content. These poems appeal to man and speak about the things people live and feel. Behind this stylistic exercise, grave and very serious poetry is hidden. I was used to this kind of writing because, although I did not write collages, I like to nurture the absurd and the ludic, and here Herta and I are very close to each another. And Herta’s artistic instinct is amazing – she told me not to be too particular about the meaning of the words, as this could give rise to catastrophe. She gave me all the freedom I needed and I brimmed with joy at that, as I rewrote about 50% of the text.”

For her collage texts, Herta Muller created a special table for herself and arranged a whole library, ordered alphabetically. The collage very much resembles life, Herta Muller says, as the random plays a crucial role in this respect. You’re looking for a word and come across another, which all of a sudden seems more appropriate, more appealing. Then you paste them on cardboard and the poem is ready, you cannot change anything. That is what Herta Muller likes best about the collage: once made you cannot change any of it, and that’s what brings the collage as close to life as possible. You cannot bring back the past, you cannot wipe away the poem just as you can with an ordinary poem.

Aside from the two volumes we’ve been talking about today, “The Lady Living in the Chignon” and “Is It Ion or Not”, three additional volumes of Herta Muller’s poetry have been translated into Romanian: ”The King Bends and Kills” and “The Heart’s Animal” as well as “Quite Long Ago The Fox was the Hunter”.

Amnezia colectiva:

17/01/2007
Romania's collective amnesia
Romanian-German writer Herta Müller on the tenacity of Romania's corrupt secret service.

Romania tried to meet the requirements of EU entry. Economically, people are doing well in some regions. It's only in the areas of corruption and justice that Brussels continues to issue warnings. But in one area that affects all others, the EU has unfortunately demanded nothing and Romania has basically done nothing: the working through of the dictatorship. In Romania, they're pretending that it disappeared into thin air, the whole country is afflicted by collective amnesia. Even though it was home to the most abstruse dictatorship in eastern Europe and after Stalin, the most evil dictator, with a personality cult to rival North Korea's.

Ceausescu was a choleric with a grade four education, who always took a tank of bath water with him during his surveyance trips through the country, a parvenu with water taps and gold cutlery with a real weakness for palaces. He had the oldest part of Bucharest, the heart of the city, razed to the ground. His family clan and secret service had everything under control, including the Church. Eight percent of the Orthodox priests were paid directly by the secret service: security services in cowls. It won't have been much different among journalists, doctors, professors, lawyers. But we don't know that and we're not supposed to find out. The Securitate survived.

The reason is simple: Securitate was responsible for Ceausescu's fall, his conviction in a turbo trial, his execution against the dirty wall of a military barracks. Officially the secret service was disbanded after the so-called revolution, but the employees continued to be paid on the sly. One part of the Securitate passed seamlessly from the old into the newly founded secret service. And the smarter part used its blackmail capital to worm its way into the market economy.

Knowledge from secret service archives was and is the seed capital for immense wealth of very dark and half-dark origin. That's why corruption extends into the highest government circles today. Its offshoots permeate the country in the form of every-day corruption, in which the old mentality works with new methods. In the hospitals, for instance, it's as miserable as it ever was: everything is deficient and it goes without saying that one bribes the chief surgeon and cleaning lady.

Seventeen years after Ceaucescu, the Securitate's archive was still being managed and manipulated by the old personnel in the new secret service. This January 1, the 1.6 million dossiers were finally handed over to the file authority (CNSAS), which was founded in 1999 to much teeth-chattering. Whether that will change anything? Years ago, laws were passed regulating the viewing of files. But every law remained ineffective and the authority a cover-up which had to petition the secret service on a daily basis. It, however, remained its own master, will full control over what got out and what not. Occasionally it explained that a file was still being "worked on." Sometimes, when somebody had to be publicly and quickly discredited, very surprising dossiers surfaced.

The authority changed the information that it gave out to me. At first, there were files on me; then they told me they were gone. It is said behind closed doors at the authority that the most explosive files are still categorised as "secret".

During the dictatorship, people escaped over the border daily. Many never made it to the West, they disappeared, were probably shot. There are countless border deaths, entire cemeteries, and their relatives don't know what happened to them, who is responsible. The assassinations of "enemies of the state" both in the country and abroad, even suicides and murders staged as car accidents remain locked up in the files and the perpetrators walk free. And with them, the countless informants, the hired and voluntary spies.

This is why it comes to surreal scenes with perpetrators and victims. A former dissident gets a job in the public service and is summoned for a swearing in. And when he opens the door, his former Securitate interrogator is standing there to receive his oath on the democratic constitution.
Or a former political prisoner applies for a loan at the savings bank in a town. The bank director who tells him that the loan has not been granted was once his prison director.

In Brussels, they'll say the former prisoner should go to another bank. If there's a bank in the town, the EU criteria are fulfilled. The question is: who's the director?

This article originally appeared in the Frankfurter Rundschau on January 2, 2007.

Herta Müller is a Romanian-German writer who emigrated to the West in 1987 and has lived in Berlin since. She has a number of German and international literary prizes to her name.

Radio Europa Libera 1999:

"I was born in Romania. I grew up there and I lived there until I was 32. I left Romania in a rather complicated state of mind. I wrote my first books in Romania. My first book was "Niederungen" [“Lowlands”], which is about a child's view of the German Banat [a region in western Romania]. In that book, and in others, the central topic is the dictatorship. I knew nothing else. I'd seen nothing else. And I continued with that topic."

"I have no other landscape other than the one I know, the one I came from. [My] literary characters reflect what happens to the human being in a totalitarian society or system. And I believe this is not a topic that I chose, but rather one that my life has chosen for me. I don't have that freedom of choice. I cannot say: 'I want to write about that thing, or about that other thing.' I am bound to write about what concerns me and about the things that won't leave me in peace."

"I believe there is a kind of literature throughout the world, the literature of biography that runs in parallel with extreme events, in parallel with the authors' lives. For example in the 1950s, the gulag was present in Eastern Europe in certain forms. [Or] for instance, the labor camps. And then we have the national-socialist era, Hitler's time, the destruction of the Jews, a topic which many authors have described in parallel with their own biographies.... I believe this type of literature exists everywhere, from Cuba to China."

-- Translated by Mircea Ticudean

Review Links & Quotes:

Quotes
What others have to
say about Herta Müller:

"Herta Müllers hellhörige lyrische Prosa ist durch die Schule der Todesangst gegangen. Man sieht durch sie das Weisse im Auge der Macht und jene grellen Farben der Existenz, die unterm Verpackungsdesign der Gewohnheit verborgen sind. Dichtung, die nicht als Gelenkstelle einen Schmerz hat, ist langweilig. Hier ist er alles andere als ausgesprochen: Er ist physisch da." - Andrea Köhler, Neue Zürcher Zeitung (21/4/2001)
"In the wake of atrocities perpetrated in the name of nation and race, individuals were forced to form their identities not only without but against these categories, erecting subtle defenses in the face of unrelenting oppression. The novels of Romanian-born writer Herta Muller have brought this struggle to life for ordinary men and women." - Jason M. Baskin, Chicago Review (Winter/2002)
"Seltsam und liebenswürdig ist diese Autorin, die im literarischen Leben Berlins bisweilen mit verschmitztem Lächeln anzutreffen ist; doch in ihren Essays verschlägt es dem Leser das Lachen. Hier schreibt jemand, der an die Gerechtigkeit glaubt und der jeden Satz zum Zeugen dafür aufrufen möchte, wie es wirklich war in dem Land, in dem an jeder Straßenecke die täglichen Lügen aus den Staatslautsprechern bellten und in dem die Regierung die Wintertemperaturen im Wetterbericht um zehn Grad erhöhte, auf dass die Genossen Bürger nicht so froren." - Michael Naumann, Die Zeit (5/2/2004)
"Herta Müllers Werk -- und das hohe Wort ist inzwischen sehr wohl angebracht -- ist ein unübersehbarer literarischer Erinnerungsposten in der Geschichte des politischen Terrors. Das Unsägliche von alltäglicher Angst in diktatorischer Gesellschaft, von Arrest, Folter und Mord auf eigentümliche Weise buchstäblich zur Sprache zu bringen ist die Kunst dieser Autorin. Mit den Augen der Opfer schaut sie auf die politischen Herren der Furcht und nennt sie beim Namen. Sie ist einer der bedeutenden dichtenden Zeugen unserer unseligen Epoche." - Michael Naumann, Die Zeit (20/8/2009)

Review Links and Quotes
What others have to
say about Herta Müller's books:

Nadirs - stories, 1982 (Niederungen, translated by Sieglinde Lug (1999); University of Nebraska publicity page;Amazon: US, UK, Deutschland)
- "With her individualistic style, the author turns the texts into prose poems. The poetry clashes with details used to describe fear, for example, in suppressed sexuality as a signum for the inability of communication in fascist Romania" - Irena E. Furhoff, International Fiction Review 30/1-2 (2003)
- "Müller creates a singular voice that is both brutally honest and dreadfully sad. The observations are made with fearless simplicity, making the acrimonious verbal assaults of the adult family members conspicuous and as painful to the reader as they would be to a child. (...) Owing gratitude to Lug’s splendid translation, Nadirs is a grave, yet compellingly told series of vignettes which should force readers to look as much within themselves as within the text." - Brian Budzynski, Review of Contemporary Fiction (Spring/2000)
- "Unübersehbar: der Etüden-Charakter dieses und anderer Stücke. Eine junge Autorin übt, prüft das Material, sucht den eigenen Stil. (...) In den scheinbar nur sprachverliebten Stilübungen, die Herta Müllers Texte auch sind, steckt mehr Sozialkritik, als der erste Leseblick merkt." - Rolf Michaelis, Die Zeit (24/8/1984)
Barfüßiger Februar - prose, 1987
- "Insofern ist Barfüßiger Februar auch ein Dokument der Zerrissenheit, es erzählt von der Unmöglichkeit, sich hier heimisch zu fühlen (.....) Herta Müller hält Distanz zu den Menschen, von denen sie erzählt; fast immer meidet sie das Possessivpronomen." - Marina Münkler, Die Zeit (11/3/1988)
Traveling on One Leg - novel, 1989 (Reisende auf einem Bein, translated by Valentina Glajar and Andre Lefevere (1998); Northwestern University Press publicity page; Amazon: US, UK)
- "(A) superb short novel (.....) The action in this volume may be slight, but Irene's innermost consciousness -- where the political has indeed become the personal -- is magnificently portrayed." - William Ferguson, The New York Times Book Review (21/2/1999)
- "Die magische Beschwörung der Provinz als andauerndem psychosozialen Zustand beleidigt den Leser, der sich auf der Höhe der Zeit wähnt, in der er lebt, getragen von der allgemeinen Erwartung eines zukünftig noch größeren deutschen Glanzes. Irenes Westen leuchtet nicht. Sie ist mit der Passivität der Randständigen geschlagen, hier wie dort, in Kreuzberg und in Nitzkydorf." - Günter Franzen, Die Zeit (10/11/1989)
Der Fuchs war damals schon der Jäger - novel, 1992; Hanser publicity page; Amazon: Deutschland
- "Niet alle mededelingen in De vos was de jager, een roman van Herta Müller over het leven onder Ceausescu's schrikbewind, zijn even helder als de regel van dat lied. Müllers tekst, ofschoon pas na de ineenstorting van het communisme ontstaan, lijkt op de geheimtaal die burgers in een dictatuur hanteren: alleen ingewijden kunnen de vele weglatingen in gedachten aanvullen en de metaforen decoderen." - Anneriek de Jong, NRC Handelsblad (4/2/1994)
- "Doch Herta Müllers Kunst der Vergiftung durch Worte ist weitaus hexischer; am perfektesten da, wo sie Töne, Farben, Geruchsspuren in den Leser hineinträufelt, daß er sich unmerklich im Gewebe eines Alptraums gefangen findet. Es ist die Qualität der Lyrikerin, die Worte jenseits ihrer griffigen Bedeutung ineinanderfügen kann, um einen Magnetismus zu erzeugen. (...) Eine solche Pinzetten-Prosa ist mehr als jede erzählerische Epik abhängig von der haargenauen Exaktheit ihrer Bilder. Herta Müller aber 'verpatzt' viele, wodurch sie zur Preziosität verkommen (.....) Das Ergebnis ist nicht nur ein wenig wenig; es ist ein verdorbenes Buch. Herta Müller hat ihre Leser abgespeist, nicht ernährt." - Fritz J. Raddatz, Die Zeit (28/8/1992)
The Land of Green Plums - novel, 1994 (Herztier, translated by Michael Hofmann (1996); International IMPAC DUBLIN Literary Award (1998); Northwestern University Press publicity page, Metropolitan Books publicity page, Hanser publicity page; Amazon: US, UK, Deutschland)
- "The Land of Green Plums is a novel of graphically observed detail in which the author seeks to create a sort of poetry out of the spiritual and material ugliness of life in Communist Romania. (...) Ms. Muller's vision of a police state manned by plum thieves reads like a kind of fairy tale on the mingled evils of gluttony, stupidity and brutality." - Larry Wolff, The New York Times Book Review (1/12/1996)
- "Muller's true achievement lies not only in her superb evocation of Ceausescu's Romania, but also in her recreation of the exile experience. After the characters have escaped to Germany they still feel tormented by their previous lack of freedom. The Land of the Green Plums avoids the cool irony of much eastern European fiction." - Madeleine Byrne, Quadrant (6/1999)
- "By paying careful attention to the slightest nuances of life in Romania the book also gives an accurate description of what it was like to be alive anywhere in Eastern Europe during the years of communism. (...) Miss Müller has construced a novel that violates every rule of what was expected of a novelist in communist Romania. It also might be said that the book goes against neary every expectation of what passes for a novel today in America. It eschews plot. What is happening line by line, page by page, outweighs any interest in what is going to happen next." - Thomas McGonigle, The Washington Times (17/11/1996)
- Glossen
- The Second Circle
The Appointment - novel, 1997 (Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, translated by Michael Hulse and Philip Boehm (2001); Metropolitan publicity page; Amazon: US, UK, Deutschland)
- "The narrator's resistance to the conspiratorial logic of the regime is most effectively expressed in Muller's meandering stream of consciousness narration. The sheer chaos of her narrative -- in which the numerous infidelities, betrayals and deceits that constitute the story's various threads are confusingly entwined in the narrator's mind -- is the source of the novel's overwhelming bleakness, more so than the fate of any particular character. (...) Detached from family, loved ones, even the world around her, Muller's narrator teeters on the edge of madness. Her tale, though haunting, offers the reader little insight. Muller's psychological acuity makes The Appointment both more and less than a fable" - Jason M. Baskin, Chicago Review (Winter/2002)
- "Wenn das sprachliche Material insgesamt im Vergleich zu den vorangegangenen Büchern ausgedünnt erscheint, so erklärt sich dies gewiß auch daraus, daß Herta Müller erzählerisch zu beglaubigen hatte, daß das Ganze aus der Perspektive einer Frau ohne größere Bildung erzählt wird. Problematischer ist, daß die gesamte Erzählung im Topos der verkehrten Welt fundiert erscheint, den die Erzählerin auch selbst bemüht. Im mundus perversus aber hat die Frau, die hier von ihrer vergeblichen Glückssuche erzählt, von Anbeginn keine Chance, und so schwankt denn auch der gesamte Roman unentschieden zwischen Sozialkolportage und literarischer Totalitarismuskritik hin und her." - Frankfurter Allgemeine Zeitung (14/10/1997)
- "Like Müller's previous novel, which also depicted a world of paranoia, neurosis and confusion, The Appointment is not easy reading. It is sometimes difficult to tell whether we are reading about people driven mad by a mad regime or people who may not have had all their marbles in the first place. (...) Whether or not this novel resonates on a deeper level, it certainly manages to spatter us with a disturbing array of symptoms." - Merle Rubin, The Los Angeles Times (10/9/2001)
- "(A) brooding, fog-shrouded allegory of life under the long oppression of the regime of Nicolae Ceausescu. (...) Its pain is all the creepier because of the indeterminacy of what happens and has happened to her." - Richard Eder, The New York Times (12/9/2009)
- "Müller is also resistant to forms of order that provoke an automatic and possibly false response; The Appointment is a book whose plot is not so much convoluted as it is devoid of apparent direction. (...) Given the intensity of the situation it seeks to capture, it makes sense that The Appointment is difficult to read. But what's unfortunate is that it's also not very rewarding. (...) The Appointment is more a test of endurance than a pleasure. One could argue that this is precisely the point, given the duress and despair Müller seeks to capture, but duress in and of itself does not make a novel." - Peter Filkins, The New York Times Book Review (21/10/2001)
- "Responding to a world of unbearable cruelty and senseless petty theft, The Appointment strives to find words to bare the bleakest truths. It is a cryptic message from inside a nightmare that pleads with a reader, "Marry me." " - Steven G. Kellman, San Francisco Chronicle (23/12/2001)
- greekworks.com
Im Haarknoten wohnt eine Dame - poetry, 2000
- "Herta Müller hat ein bitterböses und tieftrauriges und absurd heiteres Poesiealbum komponiert. Nicht wenige der poetischen Miniaturen aus dem beschädigten Leben, die es enthält, gehören zum Besten, was sie bisher geschrieben hat." - Ernst Osterkamp, Frankfurter Allgemeine Zeitung (18/8/2001)
Der König verneigt sich und tötet - essays, 2003 (Hanser publicity page; Amazon: Deutschland)
- "Ein Buch wie dieses entzieht sich der literarischen Kritik. (...) Gemessen an solchen Forderungen, zeigt die Prosa dieses Bandes einige Stärken und nicht wenige Schwächen." - Heinrich Detering, Frankfurter Allgemeine Zeitung (7/10/2003)
- "Die hier versammelten Essays kreisen um den Wunsch, zu Papier zu bringen, was noch die empfindlichste Geschichtsschreibung des vorigen Terror-Jahrhunderts nicht vermag: die Überlebenstechniken in einer Schreckensherrschaft vorzustellen, die zwischen stiller Anpassung, Wegducken und Schweigen oder Flucht in gemeinsame seelische Selbstvergewisserung unter Dissidenten liegen." - Michael Naumann, Die Zeit (5/2/2004)
Die blassen Herren mit den Mokkatassen - collages, 2005 (Hanser publicity page; Amazon: Deutschland)
- "Nur zögernd trennt man sich daher vom schönen Schein der Gebilde, um ihrem Wortlaut zu folgen; es will nicht zwingend erscheinen, die Texte buchstäblich zu lesen, statt sie nur anzuschauen. Doch die Lektüre fördert Einblicke in die Konstruktion und Eigenart poetischer Texte überhaupt zutage.(...) Das Buch kann Sprach- und Literaturwissenschaftlern, besonders den poststrukturalistischen Dekonstruktivisten unter ihnen, zur professionellen Analyse empfohlen werden; es eignet sich aber auch als Anregung für große und kleine Leute, die Freude am spielerischen Umgang mit der Sprache haben oder sie wecken wollen: Schnipseln Sie doch mal!" - Wulf Segebrecht, Frankfurter Allgemeine Zeitung (29/9/2005)
- goldmag
Atemschaukel - novel, 2009 (translation forthcoming; information page at new books in german; excerpt; Hanser publicity page; Amazon: Deutschland)
- "Gegenwart ist hier zu einem bloßen Erinnern geworden, das sich selbst nicht begreift. (...) Dass die Bücher im Koffer den Untergrund bilden für die wenigen anderen Utensilien, ist ein frühes Signal des Romans für die subversive Kraft der poetischen Sprache, der ein überragendes Denkmal gesetzt wird. (...) So kann der ganze Roman als ein sprachwirkliches Sinnbild begriffen werden: die 'Atemschaukel' als energetisches Erinnerungszeichen. Zugleich zeichnet Herta Müller die Initiation eines Schriftstellers nach und stiftet dazu an, die Sprachkunst Oskar Pastiors zu verstehen als das, was sie zunächst ist: existentielle Poesie und nicht Sprachspiel." - Michael Lentz, Frankfurter Allgemeine Zeitung (4/9/2009)
- "Ein historischer Roman ist diese Atemschaukel definitiv nicht. Nach Erklärungen für das, was geschieht, sucht die Autorin auf fast schon akribische Weise nicht. Es ist eher so, als suche sie in der Erniedrigung aller die Würde des einzelnen. Und diese scheint ihr nur durch eine Erhöhung der Sprache möglich zu sein." - Ina Hartwig, Frankfurter Runsdschau (20/8/2009)
- "Geht das, ein Buch über das Grauen aus zweiter Hand? Es geht, wenn die Sprache selbst eine gültige Realität herstellt. Jede Wahrnehmung, die auf dem Papier Bestand haben kann, ist in der Sprache noch einmal erfunden worden. (...) Dieses Buch ist eine Axt. Herta Müller hat für den Schrecken des Hungers Worte gefunden, die das Fleisch von den Knochen säbeln. Sie sind detailgenau wie die hundert Sorten Asche, Schlacke und Lagerstaub und unbarmherzig wie der weisse Hase, der den Tod auf die Wangen malt." - Andrea Köhler, Neue Zürcher Zeitung (25/8/2009)
- "Müller är inte intresserad av politik i det hänseendet, och har aldrig varit någon diktare som indignerat ägnar sig åt rättvisemärkt samhällsengagemang i konventionell mening. Istället omvandlar hon, här med Pastiors hjälp och i enlighet med sina egna litterära metoder i tidigare böcker, de faktiska betingelserna och händelserna till en historia om individens tillblivelse i och genom språket." - Martin Lagerholm, Svenska Dagbladet (19/9/2009)
- "Entstanden ist ein Dokument der Einsamkeit in einer Welt ohne Liebe, ohne Hoffnung und ganz gewiss auch ohne Glauben. (...) Atemschaukel hat diesem Kritiker den Atem verschlagen." - Michael Naumann, Die Zeit (20/8/2009)
- "Denn jetzt, 15 Jahre nach ihrem jüngsten Roman Herztier und einige Jahre nach dem definitiven Ende der Nachkriegszeit, legt Herta Müller einen neuerlichen Nachkriegsroman vor, der gerade aufgrund jener poetischen Verfahren, für die Herta Müller stets so gerühmt wurde, kraftlos und schal, ja in manchen Passagen von peinigender Parfümiertheit ist. (...) Es ist wie verhext: Jeder Versuch einer poetischen Überhöhung und Intensivierung -- so betörend er in den früheren Müller-Romanen ausgefallen sein mag -- wirkt hier abgeschmackt und formelhaft." - Iris Radisch, Die Zeit (20/8/2009)
- Berliner Zeitung
- Berner Zeitung
- Deutschlandradio
- Frankfurter Neue Presse
- literaturkritik.de
- poetenladen.de
- Der Tagesspiegel
- taz

UPDATE: Am decis sa opresc comentariile la acest articol (si in general, in seriale), pana la ultimul episod din serial. De fapt, decid asta la fiecare serial, dar uit :)
In partea a II-a, cum mi-am luat Nadirs de pe Amazon.

Sources / More info: Google-books-muller, google-news-herta, Dallas-remake, Telegraph-Nabat, voxpublica-teodorescu, sight-sound-omnia-mea, sight-sound-amnesia, wiki-muller-en, wiki-muller-ro, sign-sight-secu, rri-herta, nobel-herta, rferl-herta, yt

The Appointment: A Novel by Herta Müller (Paperback - Aug 20 2002) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	La Convocation by Herta Müller (Paperback - Feb 19 2001) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	Nadirs by Herta Muller (Hardcover - Jan 1 1999) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	The Land of Green Plums by Herta Muller (Hardcover - Jul 3 2001) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)
Traveling on One Leg by Herta Muller, Valentina Glajar, and Andre Lefevere (Hardcover - Nov 1998) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	Renard était déjà le chasseur by Herta Müller (Paperback - Jan 20 1997) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	HOMME EST UN GRAND FAISAN (L') by HERTA MULLER (Mass Market Paperback - Aug 1 1990) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	Der Fuchs War Damals Schon Der Jager by Herta Muller (Paperback - Sep 1 1994) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)
3 ANS DANS UNE CHAMBRE À GAZ D'AUSCHWITZ by HERTA MULLER (Paperback - Jul 4 1997) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	Kent Klich: Children of Ceausescu by Herta Muller (Hardcover - Mar 2001) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn) En tierras bajas/ In Lowland by Herta Muller (Hardcover - Jun 30 2007) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	LA PETITE FILLE DU VEL'D'HIV' by HERTA MULLER (Paperback - Mar 1 1991) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn) DESOBEIR A VICHY LA RESISTANCE CIVILE DES FONCTION by HERTA MULLER (Paperback) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	MON ENCYCLOPEDIE CD-ROM by HERTA MULLER (Paperback - Nov 1 1996) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn) BELLA CIAO by HERTA MULLER (Paperback - Feb 1 1989) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn) Piel del Zorro, La by Herta Muller (Paperback - Nov 2000) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)
Body and Narrative in Contemporary Literatures in German: Herta Muller, Libuse Monikova, Kerstin Hensel by Lyn Marven (Hardcover - Jun 22 2005) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	Herta Muller by Brigid Haines (Paperback - Dec 11 1998) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	Room for Manoeuvre: The Role of Intertext in Elfriede Jelinek's Die Klavierspielerin, Gunter Grass's Ein Weites Feld, and Herta Muller's N by Morwenna Symons (Hardcover - Dec 2005) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)	Germany and the Imagined East by Lee Roberts (Paperback - May 2009) (.CA, .UK, .FR, .DE, .JP, .cn)

zamo, Muller, mueller, müller, herta müller, herta muller, herta mueller, nobel, premiu, prize, literatura, securitate, secu, literature

Gazul rusesc si robinetul lui Putin

2009-05-20T05:30:00.002-04:00

Aflu recent ca o delegatie romanesca merge la Moscova sa negocieze, doar-doar ne-or vinde si noua rusnacii gaz la preturi mai omenesti. Pana una alta, rusii se bucura..

In primul rand, rusii celebreaza dependenta de gaz a fraierilor europeni. La ei asta se cheama злорадство:

O delegatie compusa din sefii Romgaz, Transgaz si Transelectrica impreuna cu Ministrul Economiei Adrian Videanu merg la Moscova sa obtina conditii mai bune de cumparare a gazului si eventual sa cumpere direct de la rusi, dat fiind ca un conflict cu Ukraina a dus nu cu mult timp in urma la o criza a gazului. Vizita a fost anuntata pe 23 Aprilie si urmeaza alte intalniri asemanatoare, cum ar fi cea din 29 Octombrie 2008 cand a fost discutata South Stream pipeline project. Atunci Ioan Rusu (general manager) si Lucian Stancu (vicele) s-au intalnit cu o delegatie condusa de Vlada Rusakova, directorul de strategie Gazprom si membra a bordului. Ukrainei am suflat gazul si petrolul din Insula Serpilor, dar rusilor nu prea avem ce sa le facem.

Spun unii ca dintre toti cumparatorii de gaze din Rusia, Romania ar plati cel mai mare pret..

Surse / More info: iutub-twitter, iReal-gazprom, yt

zamo,gaz,gazprom,santaj,blackmail,putin,rusia,russia,transgaz,romgaz

Iliescu, banii si ouale II

2008-12-29T08:44:00.003-05:00

Incepusem, intr-un articol inspirat de fratele maghiar (ab ovo), sa discut influenta lui Iliescu asupra mea, a plecarii mele si a societatii romanesti. Un astfel de articol este echivalentul cutiei Pandorei, pe care continui aici s-o deschid.

Clipurile din articolul precedent despre Iliescu unde apare alaturi de Ceausescu si in alte ipostaza similar-indezirabile, par sa-l compromita definitiv si iremediabil. Asocierea cu si credinta sa nestramutata in puterea sovietica, limbajul cu sonoritati marxiste ar trebui sa provoace celor care-l asculta sau citesc greata. Si totusi, ideile lui Mihnea Georgescu (mg iliescu), intr-o varianta mai putin gretoasa, se regasesc intr-o parte foarte mare din electoratul roman.

Si Totusi..

..oare ar fi putut fi guvernata Romania altfel? Oare altul in locul sau ar fi facut o treaba mai buna? Poate ca o astfe de intrebare ar fi avut mai mult sens daca Emil Constantinescu nu ar fi dezamagit atat de adanc si atat de multa lume, dar dupa trecerea lui pe la Cotroceni, intrebarea nu isi are sensul. Si-apoi, hai sa presupunem ca ar fi fost posibil ca un lider mai coios si mai inteligent decat Basescu sa duca Romania inainte. Si nu numai ca acest lider exista, dar el ar fi luat puterea si ar fi miscat totul. Oare ar fi fost Europa gata sa ne primeasca? Raspunsul este clar, NU! Acordul de la Maastricht a fost respins de electoratul european in principal din cauza extinderii europene si a alienarii implicite a cetatenilor sai, care simt ca structurile politice europene nu ii reprezinta si puterea lor a fost diluata de saracimea din Est. Daca in loc sa fi batut pasul pe loc, Romania ar fi sprintat spre Occident, ar fi fost arestata si intemnitata la granita, la controlul pasapoartelor.

“deschiderea la dialog”

Spre deosebire de alti lideri potentiali, Iliescu a avut dintotdeauna aceasta dorinta de a dialoga si o credinta nestramutata ca poate convinge pe oricine de punctul sau de vedere cata vreme se poate discuta. Iata de ce continua si va continua sa apara la comemorarile din Decembrie, stiind foarte bine ca se expune unor pericole pe care SPP-ul cu greu le poate intampina. Tin minte cand i-a acordat mai multe sanse lui Dumitru Mazilu, un alt mosulica ce avea tendinta sa se suie pe tancuri, sa agite steagul si sa urle, teatral, “Moarte comunistilor!”. Mi-l amintesc si cand a venit in Canada si s-a dus taman in Montreal, parca dorind sa provoace intentionat (iliescu-n montreal). Intre imigrantii romani din Canada, cei din Montreal sunt cei mai nevrotici, fulminanti si predispusi la proteste si vociferari. Era clar ca vor iesi scantei cand a fost la inaugurarea bustului lui Eminescu intr-un parc, dar el s-a dus oricum credincios zeitei dialogului. Si-ntr-un fel, eu admir aceasta trasatura la el. Credinta sa nestramutata in democratia utopica de tip comunist il leaga intr-o masura mai mare de Gorbaciov, tot astfel cum pragmatismul si populismul lui Basescu il apropie pe acesta din urma de Yeltsin. Constantinescu ramane in aer, Putin fiindu-i complet antitetic. Imi este greu sa vad cum Romania ar fi putut fi guvernata mai bine, in conditiile in care o parte serioasa a electoratului refuza sa gandeasca si, mai nou, sa voteze. Imi pot imagina insa cum ar fi putut fi mult mai rau si teama mi-e ca s-ar putea sa ne trezim cu un Putin dupa Basescu.

scorilo

Bunicul meu, inainte de a fi matrasit pentru ca l-a criticat pe Ceausescu prin ‘74, a fost nomenklaturist cu rang de ministru. Cand eram mic si-l intrebam de politica, nu-mi raspundea niciodata, ma ignora sau, daca eram prea insistent, ma lua la kafteala. Avea o singura vorba cu care rezuma atitudinea sa fata de comunism, citita intr-o gazeta evreiasca, pe care mi-o spunea din cand in cand, ca un Oracol (eu fiind un guster precoce): au murit destui oameni pentru o idee; e timpul sa moara si idei pentru oameni. Cand aproape toata familia fusese cucerita de zambetul lui Iliescu, el, fostul comunist aproape ilegalist, a fost singurul care incerca sa deschida ochii tuturor: “Iliescu nu este o schimbare, tampitilor! Ganditi inainte de a vota!”.

amenda mosului

Iata deci de unde-mi vine ambivalenta pentru gestul tatalui indoliat. Este ingrozitor sa-ti pierzi copiii, dar cu ce te-ajuta s-arunci cu oua in Iliescu? Nu vreau sa-l scuz, nu vreau sa-i iau apararea, dar imi este foarte dificil sa-i atribui lui Iliescu intentii malefice. Cand a chemat minerii si le-a multumit, am impresia ca a vazut in asta singurul mod de a prezerva urma de stat functional in conditiile in care intreg Bucurestiul ii era ostil (mult mai ostil decat ii este acum) si cadea in anarhie, precum, mai recent, Parisul sau Grecia. Sunt de asemenea convins ca nu i-a facut placere sa aiba de a face cu minerii, dar in mintea sa n-a avut de ales. Si totusi, dincolo de aceasta ambivalenta, amendarea mosului cu ouale mi s-a parut rusinoasa. Dupa cum am mai spus (demaio2), amenda este o ingradire a dreptului de a protesta, si ar fi trebuit apelata in sistemul de justitie. Dar dat fiind ca justitia este o mare gluma, interventia d-lui Roncea mi se pare salutara si solutia ideala la aceasta problema (premiat, vroncea).

Te las cu un alt cantec de iarna care suna de mii de ori mai bine pe muzica (asculta-l, daca poti, inainte de a-l citi):

Aproape linişte

Linişte, linişte,
Aproape-n toată ţara
Linişte, linişte,
Aproape-n toată ţara
E linişte, linişte...

Aş vrea să am un zîmbet liniştitor,
Să apar zîmbind la televizor,
Necazurile voastre să dispară aşa...
Dacă s-ar putea
Atît de uşor,
Sînt sigur că m-aţi vota,
Însă eu n-aş candida,
Fiindcă n-am un zîmbet liniştitor,
N-am nici un fel de strategie pentru viitor
Şi nici măcar nu sînt sigur că-i bine ce fac ...
Dar decît să tac,
Prefer să vorbesc:
Dacă credeţi că greşesc,
Puneţi-mă la punct, hei !

De fapt, atîtea lucruri nu ştiu,
Şi mă gîndesc dacă să pun sau nu un pariu:
E bine, oare,
Să zîmbeşti orice-ar fi ?...

Mi-ar place sa stau de vorba cu el, fara oua dar si fara minciuni. Cred chiar ca i-as vorbi cu “d-le Presedinte”, fiindca volens-nolens, asta a fost si nu schimbi istoria injurand omul. Din pacate, nu se va-ntampla.

Surse: premiat, vroncea, andries azi, iliescu-n montreal, mg iliescu, iliescu diversiune, demaio2, ab ovo

zamo,comunism,iliescu,decembrie,revolutie,lovitura de stat,ipocrizie,politica,politicieni,guvernare,guvern,guvernabil,protocomunism,tvr,televiziunea romana,stiri,bunicul,agresat,diversiune,gorbaciov,yeltsin,putin,eltsin

Iliescu, banii si ouale I

2008-12-29T07:30:00.002-05:00

Foarte de curand, Ion Iliescu a aparut iar pe prima pagina (a catorva sit-uri, desigur,) in urma unor scandaluri consecutive, la granita intre protest politic si asalt la persoana. Intr-o zi, cineva a aruncat cu monezi in el, in urmatoarea, altul a aruncat cu oua clocite. Un prilej nimerit pentru a ne clarifica sentimentele fata de dumnealui.

Unde si de ce ar fi o dilema? In primul rand, dincolo de aversiunea pe care o simt fata de actele de violenta, nu pot nega un sentiment de (o)usoara placere justitiara la auzul stirilor (hotnews iliescu). Pe de alta parte, eu nu l-am urat niciodata pe Iliescu cu pasiune. Imi pare oarecum rau sa vad un om in varsta injurat peste tot pe unde apare, in conditiile in care nu cred ca cineva s-ar fi descurcat mai bine in locul lui si ar fi sfarsit prin a dezamagi.

Cand am plecat din tara si nebunia abia incepea, sentimentele mele puteau fi descrise de Albumul Azi al lui Andries (andriesazi). Iata 2 din aceste piese (suna mult mai bine pe muzica):

Ca simplu cetăţean

M-am culcat sub Ceauşescu,
M-am trezit sub Iliescu
Şi faptul că numele lor rimează nu-i vina mea...
Primul nu ştia nici româneşte,
Al doilea vorbeşte perfect ruseşte,
Ştie englezeşte, ştie franţuzeşte,
Am zis "Ăsta da, dom'le, da !"
Da' vezi că de la 22 încoace
În prăvălii sînt numai capace
Şi cutiile de fasole, ptiu drace !
în curînd se vor termina.
Carnea care la export pleca,
Sper să fie bine pusă undeva
Şi măcar de alegeri s-o putem consuma !

Femeile de bine stau la televizor,
Nu vor nici în bucătărie, nici în dormitor:
Vor doar Petre Roman, Petre Roman !
Mă rog, treaba lor !
Barbaţii de bine fac adeziuni,
Obicei păstrat la noi din străbuni:
Colaci, colivă... şi adeziuni !
Tinerii de bine merg la minister
Şi-acolo fac grevă şi cer, şi cer...
Cred că pîn' la urmă domnul Şora
o să faca icter.
Academicienii de bine vin la televizor
Şi ne-mpărtăşesc din experienţa lor
Căpătată-n douăzeci de ani de stat
Pe lîngă Cîrmaciul Conducător...

Căutam o rimă pentru domnul Brucan
Şi l-am găsit pe domnul Gelu Voican,
Asta ca să nu folosesc substantive comune...
Cîntecul meu putea fi mai lung,
Dar m-am gîndit "De ce să-l fac eu mai lung
Cînd probabil aveţi şi voi lista voastră de nume ?"
Şi-apoi, dacă e să vorbim serios,
Cu-atîtea lucruri care merg pe dos,
N-am nici un chef să mă port frumos,
N-am nici un chef să fac glume !
De două luni mă tot minunez,
Nici nu muncesc, nici nu mă distrez:
Toată ziua mă-ntreb "Eu cu cine votez ?"

Scrisoare deschisă

Cu toţii vrem să schimbăm cîte ceva,
Da' asta nu-nseamnă să dai buzna în camera mea...
Oameni ciudaţi apar la televizor,
Mi-e plină sufrageria de minciunile lor...

Toată lumea crede că ştie
Ce-nseamnă să trăieşti în democraţie:
Lozinci, bîte şi muşchi de oţel !

Toată lumea se simte datoare
Să-şi spună părerile în gura mare,
Toţi au informaţii de nezdruncinat,
Adevărul lor e cel mai adevărat...

Au difuzoare din care-ţi vorbesc,
Au platforme pe care le tipăresc,
Isus n-a avut difuzoare,
Isus n-a cerut ajutor...

Alimentara mea e goală mereu,
Cred că n-am exportat niciodată decît minereu.
Nu vrem lumină pe străzi dosite,
Am învăţat s-ajungem acasă şi pe pipăite.

N-am nimic de cerut, nimic de cîştigat,
Nu vreau portofolii, nu vreau funcţii de stat,
Domnule Preşedinte, vreau doar să trăiesc normal !
Domnule Preşedinte, cu toţi vrem să trăim normal !

(sublinierile imi apartin;

Surse: kSimplu, andries azi)

Din pacate, putine par sa se fi schimbat de-atunci incoace. Iliescu s-a retras din viata politica si continua sa traiasca bine-merci intr-un oras care-l antipatizeaza. Cred c-ar duce o viata mult mai linistita daca s-ar muta la Iasi, dar nu se poate desprinde de politica. A fost exilat mult prea mult timp si nu mai vrea sa fie pe o linie secundara, cu atat mai mult cu cat ceilalti asa-zisi lideri gandesc gresit mai des chiar decat ele. Nu se regaseste in aripa tanara iar stilul, limbajul, manierele, idealurile si ideile sale sunt depasite si prin urmare greu de transmis noii generatii. El ramane angrenat cumva in partidul sau, incapabil de a-l parasi, dar cu o influenta mult diminuata si in continua scadere. Pe de alta parte, inteligenta si instinctele sale de “animal politic” raman de admirat, chiar si de catre cei ca mine, care nu-i impartasesc convingerile.

Continui sa ma uit in urmatorul articol la "mostenirea Iliescu" incercand sa evit ouale lui Nastase, dar si sugestia lui Ferenczy, de a amenda tatii indoliati pentru a iesi din criza

Surse: r22, evz, cotidianul, kSimplu, andries azi, hotnews iliescu, iliescu diversiune, demaio